Spectator

miercuri, 1 iulie 2015

“ CASA CU PISICI “ – TEATRUL FOARTE MIC

TREI ACTRIȚE MINUNATE Și UN EXAMEN DE REGIE REUȘIT

         “Casa cu pisici” este “un spectacol de Radu Iacoban”. Activ și ambițios, tânărul actorul Radu Iacoban scrie textul și îl regizează inspirat. După practica reușită ca actor a pășit convingător treapta spre regie prin activitatea în teatrul independent.

         Ca dramaturg, Radu Iacoban practică în “Casa cu pisici” un text apropiat ca stil teatrului epic cu accente suprarealiste. Alege o tematică dezbătută insistent în dramaturgie – relațiile mamă și fiică. Trei femei își vor povesti viața prin lungi monologuri, apariția conflictului mamă – fiică intervenind destul de târziu în acțiune. Personajele sunt argumentate ale acțiunii construite prin dramele personale relatate în monologuri, dar oferă partituri generoase interpretelor prin istorisirea de către fiecare a destinului frânt datorită neșansei întâlnirii unui partener de viață. Textul este însă, uneori prea încărcat de metafore,  fără semnificații penetrante, în special de cea a pisicilor împăiate din casa mamei, rămase ca parteneri de viață pentru această femeie nefericită.

Andreea Grămoșteanu (Mara) și
Emilia Dobrin (Elena)
         Regizorul Radu Iacoban reușește însă, să suplinească stângăciile textului său cu ajutorul unor actrițe de excepție, să redea scenic impresionant povestea unor destine adeseori prezente și în viața curentă. În afara contribuției substanțiale a actrițelor – Emilia Dobrin (Elena mamă), Ilinca Manolache (Alexa fiică) și Andreea Grămoșteanu (Mara menajera Elenei), o contribuție la imaginea vizuală generală o are scenografia concepută de Mihaela Ularu. Decorul este o casă ciudată cu un mobilier elegant, dominat în fundal de pereți oglindă. Camera pare o capcană, ca și coliviile cu pisicile împăiate din jur, nu are ieșire spre lume și viață, geamuri sau uși.

Emilia Dobrin (Elena)
         Un rol remarcabil realizează Emilia Dobrin în Elena pe o partitură foarte dificilă ce pare a împinge personajul spre o afecțiune psihică. Actrița trăiește intens fiecare situație evocată, definind personajul în profunzime. Elena este un om sensibil, înfrânt de viață, cu idealul de a deveni balerină distrus care de opt ani își îngrijește mama bolnavă se pare psihic; se află într-o situație financiară dificilă, își vinde mobila prețioasă cu ajutorul internetului. A fost părăsită de fiica sa Alexa pe care și-o dorea violoncelistă, suferă de singurătate, fumează și apelează la alcool, pare deteriorată psihic în casa în care păstrează pisici împăiate în colivii și are momente de delir cu gândul la trecut. Admirabil compune Emilia Dobrin multiplele suferințe interioare ale Elenei de care fiica s-a îndepărtat. Prin forță interioară, ținută și amănuntul gestual, Emilia Dobrin exprimă multiple situații și substratul lor tăinuit, sugerează o luptă crâncenă cu nefericirile ivite în destinul personal. Este surprinzătoare prin modul de compunere a momentelor de delir ale Elenei, motivate prin replicile fie ale menajerei, fie ale fiicei și prin susținerea diferită în funcție de situații a relațiilor cu partenerele. Emilia Dobrin oferă o creație de neuitat în acest rol.

Emilia Dobrin (Elena) și Ilinca Manolache (Alexa)
         Excelentă este Ilinca Manolache în Alexa prin îmbinarea a două planuri în interpretare, cel legat de reîntoarcerea acasă cu  amărăciunea constatării stării la care a ajuns mama sa și cel al eșecului personal suferit depare de familie. Cu forță dramatică și sensibilitate, tânăra actriță impune dorința de schimbare a vieții, de a  deschide mamei colivia în care se zbate. Menajera refugiată în casa Elenei din cauza unei vieți nefericite, prilejuiește actriței Andreea Grămoșteanu să demonstreze din nou, și capacități multiple pentru un rol dramatic, nu numai pentru personaje comice. Cu finețe interpreta prezintă  relația Marei cu Elena căreia îi este apropiată ca destin, cât și durerea personală interioară a femeii cu o căsnicie distrusă, părăsită și ea de copil.  Actrița speculează fiecare situație pentru a da consistență menajerei prin expresii grăitoare și când îi lipsește replica. Emilia Dobrin, Ilinca Manolache și Andreea Grămoșteanu oferă o exemplară lecție de măestrie actoricească.

         “Casa cu pisici” poate fi considerat un reușit examen de regie al unui tânăr actor, Radu Iacoban, preocupat să își dezvolte o personalitate creatoare complexă.

miercuri, 24 iunie 2015

“STEAUA FĂRĂ NUME” – CENTRUL CULTURAL PENTRU UNESCO “NICOLAE BĂLCESCU”

POEZIE ȘI UMOR LA SUPERLATIV!


         Pe strada 11 Iunie între Parcul Carol și Patriarhie, o vilă cu sală de bal a fost transformată în epoca de tristă amintire în Casa de Cultură “Nicolae Bălcescu” a sectorului IV. Astăzi, un manager ingenios, Cristian Șofron, cu sprijin de la primărie, o transformă în Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” dotat cu o mică sală de teatru. Aici, un mare regizor și pedagog, Victor Ioan Frunză găsește adăpost pentru o echipă tânără de actori excepționali și pornește în urmă cu câțiva ani prin “Furtuna” lui Shakespeare să consolideze un adevărat laborator de creație. Aici, tinerii actori și-au dezvoltat personalitatea pe care alți colegi și-o deteriorează în tot felul de teatre independente în repertorii penibile. Una din ultimele realizări ale acestui laborator de creație este “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, în regia lui Victor Ioan Frunză și tânăra sa echipă de actori, un spectacol încântător!
         Am urmărit de-a lungul vremii numeroase montării cu “Steaua fără nume” și chiar o adaptare cinematografică. Mai în fiecare spectacol, regizorii încercau fie actualizări căznite, fie exagerări comice fără rost. Regizorul Victor Ioan Frunză citește piesă cu multă atenție în profunzime și ne arată cum după peste șapte decenii de când a fost scrisă de Mihail Sebastian, cât de adevărată și actuală rămâne împărțirea nedreaptă a societății, indiferent de epocă, în două segmente pe care dramaturgul le confruntă pe o linie tragicomică; deoparte este lumea unei localități de provincie unde se petrece acțiunea, săracă, dar cu oameni bogați spiritual, cum sunt Miroiu sau Udrea, pe de altă parte cei din societatea oamenilor avuți și plictisiți de mult prea binele lor, cum este Grig și chiar Mona. Fără efecte, artificii regizorale inutile, Victor Ioan Frunză pe o scenă mică reușește să prezinte o radiografie reală, emoționantă și captivantă, a confruntării dintre aceste segmente sociale, mereu existente indiferent de vremuri și sisteme sociale. Prin îndrumarea actorilor pentru descifrarea substratului fiecărei replici în excelentul cadru scenografic creat de Adriana Grand, regizorul îmbină umorul fin, comicul cu dramaticul, cu sensibile accente poetice. Spectacolul devine un strălucit exemplu de teatru intim despre noi și cei din preajmă.


         Cum acțiunea solicită două spații pentru desfășurare, pe scena mică a sălii “Nicolae Bălcescu”, imaginația debordantă a Adrianei Grand le definește ingenios printr-un decor apropiat de stilul suprarealist. În fundal, printr-o ușă mică din biroul ponosit al șefului gării, se poate pătrunde pe peronul unde se opresc doar trenurile personale, iar într-o parte a scenei, în prim plan, se află locuința modestă a profesorului Miroiu, o cameră năpădită de maldăre de cărți; camera are un pat căruia îi scârție arcurile, un perete din geamuri semitransparente și de aici se poate ajunge pe un acoperiș unde se va petrece și memorabila scenă a “lecției” date Monei de Miroiu despre stelele cerului din universul nostru. Fiecare element din acest decor își are rostul său de trimitere subtilă pentru definirea tematicii piesei. 


Cum ca și astăzi la noi mai sunt localități lipsite de curent electric continuu, se folosesc lămpi cu gaz pentru lumină. Regizorul exploatează situația și jocul luminilor este excelent manevrat pentru a puncta miezul situațiilor. Adraiana Grand concepe și costumele cu evidentă preocupare pentru a defini personajele, apelând în amănunt și la obiectele folosite de acestea. Regizorul speculează în multe scene cu umor chiar obiectele. Un exemplu ar fi de pildă, încercarea de a deschide geanta elegantă a Monei de către cei din gară ori alt moment de fină poezie este plecarea Monei încălțată cu … pantofii lui Miroiu. Orice amănunt al scenografiei joacă un rol important în spectacol.
         Senzațională este interpretarea personajelor de către tinerii actori. Am cunoscut personaje mult mai complexe decât cele prezentate în alte montări. Am văzut oameni adevărați, naturali în expresie, conform tipologiei care o reprezentau. Amintim că în stagiunea ce abia s-a încheiat, un teatru stimat din Capitală și altul să-i spunem independent ce a găzduit un examen de absolvire al actorilor, au prezentat tot “Steaua fără nume”, dar mediocru, cu mult sub consistența piesei.
         În primul act, regizorul Victor Ioan Frunză urmărește să domine nota comică subtil impusă prin acțiunile șefului gării, admirabil caracterizat din amănunte de expresie de către tânărul actor Adrian Nicolae. I se alătură o altă domnișoara Cucu decât cea caricatural compusă în alte montări, în care este de nerecunoscut actrița Luminița Erga. Interpreta îmbină armonic caracterizarea personajului pe două linii – este profesoara autoritară, aspră și manifestările de la început provoacă râsul spectatorilor ce se va rezumă doar la un zâmbet când își dezvoltă personajul pentru că descoperă amara tristețe interioară a acestei femei care nu și-a realizat visurile. Scena dintre domnișoara Cucu (Luminița Erga) și Mona (Nicoleta Hâncu) este o bijuterie prin interpretarea celor două actrițe în care fiecare scoate la iveală străfundul acestor femei din lumi diferite. Remarcabilă este și Mihaela Velicu în eleva care sincer trăiește cu uimire și interes relațiile, întâlnirile cu cei din preajmă în diverse situații. Tot în primul act, la gară apar câteva personaje secundare : țăranul care își dorește un bilet de tren – Sorin Miron, un subaltern al șefului, Ichim – Alexandru Pavel și conductorul de tren – George Costin, personaje perfect construite din câteva replici. Aceiași tineri actori minunați vor dezvolta în actele următoare, alte personaje cu rost important pentru conflict. Alexandru Pavel va fi Pascu, iar în altă reprezentație îl va interpreta chiar pe Miroiu, fiind un tânăr actor cu ample posibilități de adaptare la diferite profiluri de personaje. Un alt tânăr actor ce surprinde întodeauna prin dibăcia perceperii personajelor diverse, interpretate în diferite spectacole este Sorin Miron; prezintă acum pe Udrea, profesorul de muzică, drept  un visător surprins de întâlnirea cu Mona și Grig veniți dintr-o altă lume străină lui, cucerit de farmecul necunoscutei, sensibil și încrezător în talentul său de compozitor. Un alt tânăr actor cu har dovedit și în alte roluri, George Costin oferă portretul lui Grig cu accente bine studiate pe tipologia celor cu mulți bani, egoiști, lipsiți de preocupări majore și sentimente. Acest spectacol surprinde pentru că în afara interpretării remarcabile a personajelor centrale – Mona și profesorul Miroiu, remarci și ești impresionat de evoluția fiecărui actor în partituri de plan secund sau personaje argument importante pentru intenția tematică a scrierii, scoase în evidență inspirat prin viziunea regizorală.

         Transformarea plictisitei și tristei păpuși elegante Mona coborâtă parcă din “Ursa Mare” în care trăiește într-o femei sensibilă care descoperă un alt univers uman, este excelent înfăptuită la nuanță de tânăra actriță Nicoleta Hâncu. Actrița trăiește intensiv situațiile și relațiile cu fiecare personaj din preajma Monei. Fermecătoarea “necunoscută” prin interpretarea Nicoletei Hâncu, arată cum se reușește o schimbare  interioară în perceperea lumii. Andrei Huțuleac propune un nou Miroiu, aparent îmbătrânit de viața modestă din provincie, refugiat în universul studiului. Actorul subliniază cu firesc cum exilatul de soartă într-o provincie lipsită de idealuri, cunoaște pentru o noapte  bucuria vieții prin întâlnirea cu Mona, dar în final, sugerează că singurătatea sa ar fi posibil să fie uitată pentru că a aflat numele “stelei” la care visa.
         “Steaua fără nume” poate fi considerat un spectacol eveniment, cu tineri actori dirijați de meșterul magician Victor Ioan Frunză în laboratorul de creație de la Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”. Chiar dacă nu este situat în centrul Capitalei, nu ocoliți acest laborator al teatrului, servit de adevărați artiști creatori.


miercuri, 10 iunie 2015

“TERORISM” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala ATELIER)

REUȘITĂ PRIVIRE ÎN STRĂFUNDUL UMAN


         Titlul piesei este o capcană pentru că propune nu un act public de terorism, ci atenționarea asupra terorismului existent în străfundul uman. Piesa lui Vladimir și Oleg Presniakov – dramaturgi, producători și regizori de teatru ruși, apare pe scenă în 2002, când mapamondul nu era atat de alarmat de acte teroriste. Ca niște vizionari, frații Presniakov parcă au prevăzut însă, pericolul terorismului când au scris această “psihanaliză” despre tensiunea interioară ce zace în fiecare individ și se poate amplifica în act terorist. Piesa este captivantă, original compusă din șase scene de sine stătătoare, radiografii tragicomice din segmente diferite ale vieții curente unde apare și acționează tensiunea interioară. Aceasta prin conflicte particulare este amplificată până la teroare, fie într-o corporație, fie într-un cuplu, fie într-un parc, etc. Originalitatea fraților Presniakov se manifestă și prin personajele fără nume, dar bine definite tipologic. Unele par a fi conduse și prin mai multe scene pentru a construi subteran o posibilă acțiune finalizată tragic. Pasagerul de la “Aeroport” care pierde avionul în urma unei alarme din cauza unui posibil act terorist, poate fi și Bărbatul înșelat de soție cu un alt Bărbat (“Dormitorul”) și cel care trece îngândurat printr-un “parc”, dar și Pasagerul criminal din “Avionul”.
         Regizorul Felix Alexa, apropiat de frații Presniakov și prin realizarea la Teatrul Metropolis în 2007 a spectacolului “În rolul victimei”, conduce din nou, inspirat, expunerea scenică a piesei “Terorism”. Exploatează cu măsură sarcasmul scrierii și dezvoltă un umor negru special. Spectatorii se amuză uneori, dar le încremenește zâmbetul pe buze, când costată că e posibil ca fiecare în viață să fi trăit un moment de revoltă la un pas de a produce victime sau de a fi victimă. Ca regizor, Felix Alexa se dovedește a fi și un fin psiholog în descifrarea personajelor anonime din piesă și îndrumarea fiecărui actor distribuit, speculându-i capacitățile. Își dezvoltă coerent viziunea regizorală într-un decor cu pricepere construit de Andrada Chiriac. Pentru a indica locurile celor șase scene, scenografa apelează la proiecții video (concept video reușit – Neil Coltofeanu); un construct metalic din fundal permite proiecții de imagini statice cu trimiteri semnificative pentru spațiile în care se petrec diverse conflicte, spații mobilate rapid și prin elementele strict necesare acțiunii. Costumele scenografei completează vizualul reprezentației, servind evidențierea tipologiilor.
         Felix Alexa a lucrat minuțios cu actorii, considerați de acest regizor de marcă, elementul forte al exprimării conceptului său senic. Distribuția numeroasă solicită actori de diverse vârste și regizorul reunește stilul personal al fiecăruia în ideea de a se transpune cu firesc în caracterele măcinate de tensiuni și nemulțumiri interioare particulare. Fiecare din cele șase scene își are particularitatea sa pentru manifestarea personajelor. “Aeroportul” întâmpină spectatorii cu paisprezece persoane aflate în așteptarea îmbarcării în diverse direcții. Alarma de pericol solicită fiecăruia reacții. Andrei Finți e Pasagerul preocupat de gânduri interioare care se revoltat doar că pierde avionul. Cu nuanță va evolua excelent actorul în alte apariții (“Parcul”, “Avionul”) sugerând un caracter pe care nemulțumirile îl pot provoca să înfăptuiască o crimă. Răzvan Oprea (Pasagerul 1) și Victor Țăpeanu (Pasagerul 2) punctează din prima scenă, ambiguitatea personajelor ce pot isca bănuieli asupra conportamentului într-o situație limită, ca în scena finală - “Avionul”, cei doi actori să transmită prin interpretare o subtilă trimitere că “pasagerii” respectivi ar putea fi posibili teroriști. Tot în prima scenă “Aeroportul”, Claudiu Bleonț, Mihai Calotă și Marius Bodochi definesc doar în câteva replici pe militarii ce păzesc intrăriile spre pista avioanelor. Lista pasagerilor se completează prin Ileana Stana Ionescu, Adela Mărculescu, Tania Popa, Rodica Ionescu, Florentina Țilea, Natalia Călin și Laurențiu Andronescu; fiecare punctează prin atitudine tipologia care îi revine. Prin “Aeroportul” se lansează calea dezvăluirilor următoare ce construiesc tematica scrierii - terorismul poate sta ascuns în străfundul oricărui individ.


         Surprinde montajul piesei prin cea de a doua scenă, “Dormitorul” ce trece în planul sexual tematica , prin cei doi amanți. Sunt excelenți Mihai Călin (Bărbatul) și Irina Movilă (Femeia) în două partituri dificile. Cu abilitate regizorul dirijează interpretarea scenei erotice în care personajele își exprimă caracterele. Mihai Călin remarcabil redă egoismul celui pentru care relația cu o femeie înseamnă doar sex, iar Irina Movilă prezintă prin diverse expresii stările duble ale celei care își trădează soțul din dorința satisfacțiilor sexuale, dar și din nemulțumiri personale. Cele două tipologii care atacă o zonă specială, nu se vor mai întâlni în alte scene.


         O scenă senzațional dezvoltată teatral, în ritm alert, cu suspans este “Biroul” unei corporații moderne. Fiecare actor prezintă complex tensiunea personală a personajului, dar și pe cea exterioară dictată de atmosfera și situațiile ivite în acel “birou”. Claudiu Bleonț (Bărbatul) este excelent în șeful colectivului, un autoritar ce se confruntă cu situații limită. Actorul găsește calea expresiei de a trece credibil de la o stare la alta pentru a defini în profunzime pericolul pentru comunitate al unui astfel de individ, arid sufletește. În acel “birou” fiecare din funcționare își are probleme personale, pe scurt sugerate prin câteva replici, iar actrițele distribuite în diferite tipologii, oferă interpretări de nota zece. Tania Popa (Prima femeie) conduce personajul impresionant în pragul isteriei, Florentina Țilea (A doua femeie) trăiește tensiunea situațiilor, Rodica Ionescu (A treia femeie) “vorbește” prin expresie și când nu are replică, la fel ca și Natalia Călin (A patra femeie). Echipei, se alătură Mihai Calotă (Colegul), într-o tipologie aparent distantă față de situații, dar actorul îmbogățește personajul prin o desăvârșită implicare expresivă în fiecare moment tensionat al acțiunii. Distribuția acestei scene exemplar prezentate teatral, reușește să dea profundă complexitate relațiilor dintre personaje, cu multă atenție susținute permanent de actori.


         Montajul fraților Presniakov conduce apoi, spectatorii într-o altă zonă, aparent liniștită – “Parcul”. Două bunicuțe simpatice își fac destăinuiri. Prima femeie (Adela Mărculescu) are grijă de nepotul care se jocă în “parc”, cea de a doua femeie (Ileana Stana Ionescu) pare aparent candidă, dar destăinuirile personale arată cum privește critic cu sarcasm viața familiei sale. Excelent, cu finețe la nuanțe, definesc tipologic personajele, aceste actrițe remarcabile ale scenei noastre. Trecând prin “parc” apare  Bărbatul cu chip mohorât, Andrei Finți atenționând asupra frământărilor intime ale personajului. În finalul scenei va interveni, firește, nepotul, un mic terorist. Scena surprinde, din nou, cum în viața obișnuită, aparențele pot fi răsturnate de teroarea mocnit tăinuită a fiecărui individ. Aceast demers tematic se continuă într-un alt mediu – “Cazarma”. Perfect decupează Răzvan Oprea (Primul bărbat), Victor Țăpeanu (Al doilea bărbat), Claudiu Bleonț (Al treilea bărbat) și Mihai Calotă (Al patrulea bărbat), tipologiile celor aflați sub autoritatea Colonelului (Marius Bodochi), un individ abuziv față de subordonați.
         Scena finală – “Avionul”, indică și posibilul sfârșit tragic al poveștii din planul doi cu soțul înșelat care și-ar fi ucis soția. Miezul tematic se amplifică însă, prin ambiguitatea interioară a fiecărui personaj care apare în această scenă, sugerată admirabil de actori. Andrei Finți (Pasagerul), Răzvan Oprea (Pasagerul 1), Victor Țăpeanu (Pasagerul 2) și Florentina Țilea (Stewardesa), lasă deschis finalul, în care poți bănui în orice moment un posibil act terorist din partea fiecărui personaj. 
"Terorism" este un spectacol mânuit cu artă de regizor în compania unor actori deosebiți; transmite emoție, tensiune, suspans spectatorilor, fără ostentația trimiterii prin efecte la problema fierbinte a terorismului ce amenință geopolitic realitatea actuală. Pentru prima scenă a țării, ca și pentru viața teatrală marchează un eveniment prin alegerea repertorială și realizarea scenică.
         

miercuri, 3 iunie 2015

“ILUZII” – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

TINERI MAGICIENI AI UNEI NOI TEATRALITĂȚI
         Dramaturgul, scenaristul, actorul, regizorul de teatru și film, Ivan Vyrypaev este o personalitate europeană recunoscută pentru realizările sale pornite de acasă, din Rusia. A inițiat curentul “Noua Dramă” cu intenții ferme ca teoretician. Piesa “Oxigen”, jucată și la noi, a deschis noul drum propus de această personalitate.
         “Iluzii” a intrat mai demult și în repertoriul unui important teatru independent din Capitală, dar spectacolul nu a pus în evidență valoarea și inovația dramaturgică a autorului. Aceiași piesă ambalată novator cum solicită și Ivan Vyrypaev ca teoretician, în regia tânărului Bobi Pricop, oferă un spectacol impresionant, cu o “lectură” teatrală originală.
         Programul de sală conceput atent, reproduce de la început declarația lui Ivan Vyrypaev, mărtuire a crezului său artistic, preluată de regizorul Bobi Pricop drept cheie a conceptului său scenic. “ (…) Regizorul contemporan este cel care reunește formele noi, avem șansa de a ajunge la un nou fel de artă. Noua generație de creatori folosește ecranele, arta video, etc. Arta contemporană nu dă naștere unui dialog, nu mai există un dialog adevărat între personaj și spectator. Însă dacă fac ceva pregnant, asta se transmite sălii, opera de artă a trecut în sală. Tot ce creez e numai în spectatori. (…)” Bobi Pricop dezvoltă senzațional observațiile dramaturgului rus și le completează inventiv, transformând la vedere forma convenției teatrale clasice în cea a parteneriatului cu publicul, adersându-i subtil întrebările rezultate din situațiile “povestite” de personaje, sprijinite surprinzător vizual.



         Amintim pe scurt că piesa povestește despre destinele și relațiile a două cupluri prietene – Sandra și Danny / Margaret și Albert, ajunse la senectute. Sunt numeroase monologuri – evocări ce au o temă comună, esența vieții prin dragoste și comunicare. Regizorul își ia publicul complice pentru căutarea sensurilor adevărate ale evocărilor celor patru “povestitori” și propune întâlnirea cu ei într-o hală (Sala Atelier a Naționalului craiovean). Decorul conceput de arh. Andreea Simona Negrilă aparent nu există. Într-o hală două schele cu scări laterale, îngrădesc în centru o scenă rotativă ca o floare prin construct. Un ventilator în fundal și un ecran mare pe un perete lateral, completează cu rost acest cadru de ilustrare a frământărilor unor destine aparent banale. Costumele au linie uniformă; cele două femei poartă aceiași rochie neagră, elegantă ca pentru o serbare, iar bărbații în blugi au bluze negre; tenișii roșii purtați de personaje dau nota căutărilor febrile ale celor patru. Scenografia ferită de ostentații, gândită inspirat în profunzimea ilustrării teatrale cu funcționalitate ca sens, devine un cadru activ al reprezentației. Personajelor li se va alătura într-un colț de sus al unei schele, un violoncelist care va puncta adeseori drumul căutărilor evocate. Remarcabil muzician se dovedește tânărul Orlando Buda de la Liceul de Artă “Marin Sorescu”. În acest cadru ciudat, spectatorii vor fi primiți de cei patru actori care stau parcă pe gânduri pe scaunele plasate pe laterale și de violoncelist. Spectacolul debutează cu un lung monolog al Sandrei (Ioana Manciu). Vine pe scena-floare și în fața unui microfon povestește ultimele mărturii ale Danny aflat în pragul morții, declarația de dragoste către soția care i-a fost alături în cei 52 de ani ai mariajului. “Floarea” se rotește și intervine Margaret cu mărturii (Romanița Ionescu), “femeia cu un simț al umorului foarte dezvoltat”. Aceste două monologuri prezentate static la microfon, ca într-o convenție obișnuită, dar cu emoție, sensibilitate și accente de umor plasate de interprete, te duc cu gândul la o telenovelă obișnuită. Dar treaptă cu treaptă, secvență cu secvență, regizorul schimbă coerent și logic forma convenției teatrale, surprinde prin inovații ce își au motivație în text și substratul său. Ecranul pe care era proiectată doar imaginea unor trepte dintr-o scară a schelei, se transformă în partener activ. Toate proiecțiile se realizează cu sens prin manevrarea aparatului de către actorii “povestitori”. Aparatul de filmat “vorbește” alături de personaje prin imagini ce surprind de pildă, fie chipul lui Margaret în prim plan, fie … jocul celor patru deveniți siluete din hârtie. Imaginile intră în stările povestitorilor despre diferitele personaje amintite. Astfel, destăinuirile despre posibile iubiri ascunse între membrii cuplurilor prietene, bombardează asistența din stal cu întrebări. Să fie oare adevărată iubirea lui Danny pentru Margaret, etc? Cine pe cine a iubit cu adevărat? Sau totul este un puzzle de iluzii personale ale fiecărui personaj? Este remarcabilă inovația teatrală a regizorului Bobi Pricop ce prinde publicul într-o capcană emoțională. Regizorul demonstrează că ecranul, arta video nu sunt artificii de imagine, cum se întâmplă adeseori în alte spectacole, ci pot deveni personaje complementare celor din spațiul de joc. În nici un moment regizorul nu a uitat de substratul textului, de dorința de implicare emotivă și provocatoare a celor care asistă la ilustrarea dramatică, uneori ironică, împinsă chiar spre grotesc, a radiografierii unor destine obișnuite. Spectatorii se pot regăsi în aceste destine ilustrate cu dibăcie.
         Tot demersul magic al regizorului de a realiza un nou stil de expresie teatrală, nu putea prinde viață scenic credibil decât prin contribuția de bază a actorilor. Romanița Ionescu, Ioana Manciu, Cătălin Băicuș și Vlad Udrescu merită multe, multe laude pentru modul în care fiecare se transpune într-un caracter, personalizează atent evocările. Partiturile lor sunt ieșite din nota comună, “clasică”. Fiecare trebuie să fie și narator neutru al evocărilor, și un personaj în sine, dar și cel ce relatează într-o situație aparte replica prietenului sau partenerului de cuplu. Cu finețe sugerează Romanița Ionescu esențele situațiilor prin care au trecut personajele; tristețile, ca și bucuriile vieții sunt sensibil marcate de Ioana Manciu; trăitor sincer de iluzii devine Cătălin Băicuș; trece magic de la o exprimare de gând interior la comunicarea sa sub aparența adevărului, Vlad Udrescu. Cei patru tineri actori oferă un exemplu de magie teatrală prin adaptarea la cerințele viziunii teatrale, prin transformări expresive admirabile.
         “Iluzii” poate fi considerat un spectacol-eveniment în care o echipă de tineri creatori pornind de la crezul artistic al autorului piesei, propun un altfel de teatru, captivant, novator în convenții.


P.S. La Teatrul Național “Marin Sorescu” se petrece un fenomen dorit insistent - promovarea tinerelor talente, cooptarea lor în colective consacrate. După lansarea tânărului regizor Dragoș Mușoiu cu "Spargerea", un alt exemplu este acum, Bobi Pricop și debutul actorilor pe scena craioveană -  Ioana Manciu și Vlad Udrescu. Iată că un manager iscusit precum Mircea Cornișteanu demonstrează că este posibil ca “iluzia” tinerilor de a se alătura unui teatru important, poate deveni realitate!