Spectator

duminică, 17 mai 2015

“FEMEI / BĂRBAȚI” – TEATRUL “ANTON PANN” din Râmnicu Vâlcea


UN SPECTACOL DE … CAFENEA
        
O echipă de tineri actori care au demonstrat și cu alte prilejuri har pentru profesia aleasă – Mădălina Ciotea, Reka Szasz, Ana Șușca, Iulia Antonie, Simona Arsu, Vlad Bîrzanu, Andrei Brădean, Olimpiu Blaj, Ciprian Nicula, Tavi Costin, Andrei Cătălin, nominalizați sau premiați la manifestări teatrale importante, s-au întâlnit cu doi creatori stimați – regizorul Vlad Massaci și scenograful Andu Dumitrescu. De astă dată, cei doi creatori cu experiență, apreciați pentru alte numeroase spectacole, au lucrat în grabă și superficial, punerea în scenă a piesei “Femei / Bărbați” de Willy Russell, cu toate că Teatrul “Anton Pann” le-a pus l-a dispoziție o distribuție de actori capabili să dezvolte ireproșabil, personaje diverse din tânăra generație.
         În piesa scrisă în 1978 după care s-a realizat și un film, dramaturgul și muzicianul englez Willy Russell propune un subiect simplu, dar cu multă substanță, despre tânăra generație dintr-un modest oraș. Linda (Reka Szasz) și Dave (Ciprian Nicula) se vor căsători în ziua următoare și firește, vor organiza fiecare cu prietenii, serbarea burlăciei, într-un club. Soarta face să meargă la același club cu toții, fără să știe unii de alții, iar Linda să îl întâlnească pe Peter (Tavi Costin), fostul iubit, ajuns cântăreț la Londra, într-o formație. Conflictul e banal, dar personajele sunt bine construite în intenția de a avertiza că tinerii de astăzi, se confruntă cu imposibilitatea împlinirii aspirațiilor, mai ales când trăiesc într-un mediu provincial. Limbajul tinerilor este adeseori trivial și regia insistă pe specularea sa.


         Întreaga acțiune se petrece într-un WC, în cele două compartimente pentru fete și băieți. Andu Dumitrescu propune decorul specific unui WC, departajarea compartimentelor fiind imaginară în scopul de a sublinia că lumea tinerilor este aceiași, indiferent de sex. Costumele scenografului suferă de lipsa accesoriilor aplicate pentru a completa imaginea particulară a fiecărui personaj. Andu Dumitrescu se ocupă și de “sound, light & video”, folosind numeroase proiecții pe un ecran așezat în partea superioară a fundalului scenei, pe lățimea sa. În debutul reprezentației, spectatorul e întâmpinat de un “filmuleț” ce surprinde transportul pe o autostradă ca trimitere poate, la căutărea drumului realizării de către tinerii de la "club"; pe întreg parcursul spectacolului proiecțiile se vor amplifica fără rost însă. Imagini video cu peștișori în mișcare, cu tot felul de desene, nu au coerență pentru a completa substratul acțiunii celor din "club", refugiați din necesități personale, la … WC.
         Viziunea regizorului Vlad Massaci asupra intențiilor piesei, ca și colaborarea cu scenograful, se rezumă doar la o “lectură” scenică simplistă, ce nu folosește cu atenție nici actorii, capacitățile pe care le dețin și nu cultivă relațiile dintre personaje, dictate de profilul caracterului fiecăruia. Diversitatea situațiilor este trecută cu vederea de regizor, ce nu intervine pentru a le evidenția și a da ritm spectacolului. “Ritmul” se dă prin rostirea rapidă a replicilor pe care uneori interpreții le suprapun în graba lor și textul nu se mai înțelege de precipitarea vocală. Fușărit este aleasă și ilustrația muzicală ce nu punctează inspirat situațiile.


         Tinerii actori încearcă, și uneori reușesc, să transmită esența personajelor, să sugereze și starea lor interioară dictată de situații. Reka Szasz se remarcă prin continuitatea susținerii frământărilor interioare ale Lindei pentru care mariajul nu pare a fi o soluție de viață. Regia încarcă însă, interpretarea actriței prin efecte inutile, cum ar fi și cel în care Linda desenează pe un perete al WC-ului, ceva de neînțeles. În cazul lui Dave, viitorul soț al Lindei, regizorul impune actorului Ciprian Nicula, drept linie importantă pentru interpretare, beția. Din prima scenă până la ultima, Dave este uniform în expresie, beat, dar regia nu indică treptele beției sale și cauzele personale pentru care ajunge în această stare. Chiar dacă nu este îndrumat să construiască nuanțat relația lui Peter cu Linda, tânărul actor Tavi Costin reușește să prezinte credibil îngânfarea celui considerat vedetă de colegii săi. În unele momente se detașează și Mădălina Ciotea în Bernadette, o tânără nevastă guralivă și a tot știutoare, Andrei Cătălin în ochelaristul Billy, Olimpiu Blaj în nervosul sportiv Eddy și lor li se alătură prin expresii variate, bine motivate interior și Ana Șușca în Frances, Iulia Antonie în Maureen, Simona Arsu în Carol, Vlad Bîrzanu în Kav, Andrei Brădean în Robbie. Teatrul “Anton Pann” deține o echipă remarcabilă de tineri, dar acești actori merită mai mult decât un spectacol modest condus regizoral, specific parcă teatrului independent din cafenele, unde se construiește grăbit, în două săptămâni, o reprezentație. 
       

marți, 12 mai 2015

“TREI GENERAȚII” – TEATRUL ODEON (Sala Majestic)

SALVATORII UNEI … TELENOVELE

CÂTE CEVA DESPRE ALEGEREA TEXTULUI


         În urmă cu un sfert de secol când, în sfârșit, a căzut și cenzura comunistă în teatru a apărut libertatea de exprimare. S-au așteptat pe scenă spectacole cu piese despre noi cei care am trăit “epoca de aur”. Speranța descoperirii în dramaturgie a unor piese ținute la sertar din cauza cenzurii s-a dovedit zadarnică.
 Libertatea adusă de noul sistem social care își are și regulile sale stricte, se instaurează însă, prost înțeleasă. În teatru, în special în cel independent, se promovează texte în noul limbaj “cool” și trivial, cu tematică erotică, de parcă tinerii nu ar avea și multe alte probleme foarte grave. În teatrul instituționalizat intenția percutează în unele repertorii. Spectacolele propuse în primii ani de libertate și chiar până în prezent, caută noi căi de exprimare teatrală “liberă” și din păcate nu prea le găsesc. După 25 de ani de libertate, se dovedește că punctele nevralgice în teatrul nostru, rămân dramaturgia autohtonă și regia. În tot felul de concursuri de dramaturgie se premiază anual, piese care în marea lor majoritate, nu își găsesc un loc în repertorii pentru că nu conving practicienii scenei - regizorii și actorii - prin tematică și calitatea scrierii. Repertoriile nu suferă totuși, de lipsa pieselor actuale pentru că regizorii și secretariatele literare ale teatrelor instituționalizate, superficial aleg din dramaturgia altor țări. Spunem superficial pentru că nu țin cont și de publicul nostru care își are problemele sale majore, dictate de un nou sistem social, cu alte reguli și convenții de viață. În această situație dificilă, Teatrul Odeon caută soluții repertoriale și, firește, regizori. Lăsăm de o parte, starea învățământului artistic ce produce pe bandă rulantă regizori și actori ca într-un business cu interes financiar personal, ignorând cizelarea talentului, valoarea celor promovați ca absolvenți.
         Teatrul Odeon ne propune astăzi, “Trei generații” de Lucia Demetrius, piesă scrisă în 1956, la câțiva ani după ce se instaurase pe plaiurile noastre, regimul comunist și prin “bunăvoința” celor de la răsărit. Cum niciun dramaturg nu s-a gândit să scrie acum, “Patru generații”, s-a optat pentru acest text. 

CÂTE CEVA DESPRE SPECTACOL

“Trei generații”, textul original, ridica multe riscuri pentru a fi materializat scenic astăzi, când în ultimul act dezvoltă “binefacerea” noului sistem comunist. Regizorul Dinu Cernescu, o personalitate cu multă experiență care a trăit epoca scrierii, a curățat de balastul ideologic textul și a condus abil actorii să compună personajele ca într-o telenovelă, cinci dintre dânșii având și sarcina dificilă de a realiza cu trecerea timpului acțiunii, compoziții. 

        
Lucia Demetrius a fost unul din scriitorii, în dramaturgie și proză care deținea meșteșug. Baza textului din “Trei generații” este de fapt, o poveste simplă, întodeauna posibilă, indiferent de timpul istoric. Concepe trei ipostaze dramatice despre iubirea repetată mereu în trei epoci. Firește, scris fiind în acei ani, textul are drept singur substrat condamnarea “burgheziei”, ca în ultimul act să vină “lumina” timpului noului regim. Regizorul Dinu Cernescu scutură inspirat textul de servituțiile față de vremea în care a fost scris , îl adaptează putem spune, și îl prezintă ca rezumat al scenariului unei telenovele despre dragoste și nefericirea împlinirii ei. Cum spectatorii sunt acum, majoritatea cuceriți de telenovelele de la televizor, propune în teatru … rezumatul sensibil al unei posibile telenovele.
Remarcabil sprijină proiectul, scenografa Maria Miu. Decorul devine un personaj. La început este salonul unor oameni avuți, familia judecătorului Ioniță, cu tablouri și multe obiecte cu rol de accent pentru precizarea începutului de secol XX. Apoi decorul se “modernizează” prin trecerea anilor, păstrând linia respectului pentru trecut, ca în final să se transforme într-o locuință invadată de mai mulți locatari, specifică anilor ’50. Regizorul speculează decorul, transformarea din ultima parte e făptuită de reprezentanții “clasei muncitoare” ajunsă la putere. Un moment remarcabil concepe regizorul și prin recitarea patetică a unei poezii despre “partidul” ce a adus schimbarea, într-o lumină cenușie , susținută de Tinca, femeia de serviciu a familiei Ioniță, devenită “luptătoare” pentru lumea nouă. Costumele Mariei Miu sunt excelent adaptate la personaje și la cele trei epoci ale acțiunii. Trebuie subliniată și realizarea programului de sală ce folosește imagini cu personajele în costume de epocă, adevărate tablouri ce amintesc de o lume apusă. Scenografia Mariei Miu servește minunat imaginea spectacolului.



Cu știința  de  a conduce actorii pentru a da viață credibilă personajelor, regizorul Dinu Cernescu urmărește ca fiecare interpret să dea coerență compoziției de vârstă ce îi revine, să relaționeze cu partenerii. Crina Mureșan (Ruxandra), Rodica Mandache (Domnișoara Macri), Ruxandra Maniu (Tinca), Alexandru Papadopol (Ilie) și Laurențiu Lazăr (Chiril), au de rezolvat dificilul demers de a realiza evoluția în vârstă a personajelor. Motorul acțiunii și conflictelor este Ruxandra, fiica Sultanei și avocatului Ioniță, femeia care se confruntă în trei generații cu aceiași problemă dramatică a neîmplinirii iubirii tinerelor aflate sub autoritatea părinților. Crina Mureșan este la început, adolescenta Ruxandra pe care tatăl nu o lasă să își împlinească dragostea față de tânărul profesor de pian Șerban, dintr-o familie modestă; cu sensibilitate actrița prezintă profilul tinerei candide, supusă și prin educație regulilor familiei. Ruxandra devine apoi, o femeie matură, măritată forțat cu moșierul Chiril. Excelent actrița îmbogățește personajul, experiența tinereții o face să încerce a schimba mentalitatea din trecut, este autoritară ca soție și vrea să își salveze fiica de la un mariaj convențional. În ultima parte, Ruxandra este bunica pe care viața o confruntă cu o nouă poveste de dragoste a nepoatei, și Crina Mureșan construiește fără reproș compoziția de vârstă. Actrița înfăptuiește o a devărată performanță prin configurarea cu minuție a celor trei etape de vârstă ale Ruxandrei.

Un personaj de planul doi, domnișoara Macri, trece prin cele trei epoci istorice, mereu fiind visătoare la iubirea care nu îi este permisă de regulile familiei. Rodica Mandache dezvoltă admirabil personajul căruia cu abilitate îi speculează și nota comică, marcând un accent vital pentru ritmul reprezentației. Tinca, când este servitoarea familiei e tratată exagerat de Ruxandra Maniu care apoi să îi dea o altă față în ultimul act, cu mai multă atenție la menirea personajului în raport cu situațiile conflictului. În Ilie, fratele Ruxandrei, un individ superficial, practicant al jocurilor de noroc, Alexandru Papadopol surprinde în dezvoltarea vârstelor personajului. Dacă în Ilie la început, optează prea mult pentru specularea agitației fără rost a tânărului, cu trecerea anilor aplică remarcabil transformarea expresiei personajului, cu grijă în a îi exploata datele caracteriale esențiale. Laurențiu Lazăr rezolvă sugestiv compozițiile de vârstă ale moșierului Chiril, un individ imoral; actorul susține cu atenție relațiile cu Ruxandra și cei din preajmă. În Eliza, fiica Ruxandrei, este excelentă Sabrina Iașchevici pentru că exploatează la nuanță caracterul duplicitar al femeii ce acceptă cinic compromisurile vieții. Fără reproș tratează personajele ce apar doar într-o singură generație - Angela Ioan (Sultana), Mircea N.Crețu (Judecătorul Ioniță), Paula Niculiță (Veronica), Ionuț Kivu (pianistul Șerban), Dragoș Panait (iubitul Veronicăi) și Marian Lepădatu (vecinul Ștefan). Marian Ghenea în avocatul Alexandru , un alt rol schematic, amplifică rostul acestui personaj argument al acțiunii. Actorii se achită sârguincios de rolurile în care sunt distribuiți, personaje simplist concepute de Lucia Demetrius, lipsite de substrat major prin replică și conflict.
“Trei generații” se poate considera o reușită telenovelă teatrală ce va mulțumi pe telespectatorii pasionați de acest gen. Dar … problema dramaturgiei noastre actuale rămâne în continuare acută pentru repertoriile teatrelor. Trăim într-o realitate frământată și astăzi ne lipsește mai mult ca niciodată, un nou … Caragiale!

luni, 4 mai 2015

“ÎNDOIALA” - TEATRUL “MARIA FILOTTI” din BRĂILA

                           UN FILIGRAN !
       Rar se poate întâlni într-un spațiu de joc neconvențional, cu spectatorii la câțiva pași apropiere de actori, un astfel de spectacol ca o broderie valoroasă, captivant. Piesa subtilă în sensuri a dramaturgului american contemporan John Patrick Shanley, a fost lucrată scenic cu multă migală de tânărul regizor Eugen Gyemant și echipa sa, rezultatul fiind un spectacol de nota zece.


         “Îndoiala” este o piesă cu o lungă carieră și premii pe care John Patrick Shanley – dramaturg, scenarist și regizor de teatru și film -, a oferit-o și cinematografiei într-o distribuție cu actori celebri. Tematic piesa atacă mai multe probleme delicate ale mileniului trei, de la educație, religie, la homosexualitate. Cu personaje complex construite psihologic, acțiunea are loc într-o școală aflată sub oblăduirea bisericii. Personajele sunt dascăli ce aparțin bisericii, cu excepția mamei unui elev invitată să discute despre comportamentul băiatului său de 12 ani care a “gustat” din vinul bisericii. Titlul “Îndoiala” al piesei tradusă cu pricepere de regizorul Eugen Gyemant, sugerează și intenția scrierii de a privi cu “îndoială” fapte de viață lipsite de argumente solide.

         Regizorul Eugen Gyemant descifrează în profunzime sensurile piesei. Pornind de la scenografie până la interpretarea fiecărui personaj, spectacolul atrage și provoacă spectatorul de a privi mai atent pe cei din preajmă. Viziunea regizorală povestește scenic treaptă cu treaptă acțiunea cu un conflict ce se amplifică, induce la început ironia, comicul, ca apoi să evidențieze dramatic situația. Întrebuințează toate sugestiile scrierii pentru a dezvolta cu suspans conflictul, tematica sa și oferă un sprijin substanțial interpretării cu ajutorul scenografiei, ilustrației muzicale inspirat selectate și prin dirijarea luminii. Meritele regizorului sunt numeroase, dar importată e îndrumarea actorilor prin care își exprimă conceptul regizoral folosind calitățile fiecăruia. Tânărul regizor Eugen Gyemant, după un debut remarcabil cu “Deșteptarea primăverii”, “Privește înapoi cu mânie” demonstrează din nou, a fi un artist creator inspirat, chiar dacă în teatrul independent s-a supus intențiilor sale discutabile și a prezentat dezagreabilul spectacol “Operele complet prescurtate ale lui William Shakespeare”.
         Convenția reprezentației “Îndoiala” se lansează prin primirea spectatorilor de plasatoare … călugărițe. Decorul admirabil conceput de tânăra scenografă Cristina Milea atrage de la bun început atenția publicului așezat pe cele trei laturi ale sălii. Pereții poartă vitralii, spațiul de joc e înconjurat de o grădină albă și își schimbă menirea doar prin manevrarea câtorva obiecte de mobilier alese special pentru a indica o lume distinsă din sfera bisericii. Trecerea de la o scenă la alta făptuită de doi copii, ajutoarele preotului, se marchează și prin ilustrația muzicală specifică locului, ce va interveni să puncteze și momentele importante ale conflictului. Inventiv sunt manevrate luminile, de la efecte tehnice până la aprinderea unor lumânări cu rost simbolic. Întreaga scenografie, completată și de costume, “învelește” sugestiv spectacolul în atmosfera solicitată de scriere. În acest spațiu, regizorul urmărește grijuliu ca personajele să susțină o permanentă legătură cu spectatorii, luați drept parteneri și judecători ai conflictului.


         Fiecare actor compune în amănunt personajul atribuit, îi definește profilul psihologic prin accente multiple în rostirea replicii, prin expresie și ținută. Și tot fiecare actor sugerează posibila stare interioară a personajelor, tăinită, ce poate stârni “îndoială” asupra unor manifestări. Liliana Ghiță interpretează excelent rolul dificil al călugăriței, directoare a școlii. Autoritatea pentru respectarea unor reguli, perceptele sale austere privind rostul educației, dar și trecutul său care a marcat-o, relațiile cu fiecare personaj, sunt cu minuție exprimate prin interpretarea Lilianei Ghiță. Ușor comic desenează la început personajul ca apoi să îi impună aura dramatică dictată de situații. Actrița realizează cu adevărat o creație în acest rol. 

Conflictul major se derulează între directoarea școlii și tânărul părinte Brendan Flynn. În debutul reprezentației, acesta rostește un monolog, o predică despre “îndoială”, lansând tematica acțiunii. Emilian Oprea pătrunde rostul cuvintelor din acest monolog și va caracteriza apoi cu finețe, la nuanță profilul preotului. Actorul lasă cale liberă spectatorului de a judeca dacă acuzele directoarei față de Flynn au motivare, trăiește interior fiecare situație și relație cu partenerii. Ca și în interpretarea Lilianei Ghiță, se simte pe deplin în jocul lui Emilian Oprea stilul filmic de a construi personajul prin mici expresii cu rost pentru relație și situații. Emilian Oprea deține și experiența filmului prin rolul tânărului procuror din “De ce eu?”, film regizat de Tudor Giurgiu. O călugăriță novice și naivă, apropiată de elevi, prezintă remarcabil Corina Moise. Actrița impune sens dublu în relațiile cu directoarea și Flynn, sugerând și gândul interior ce îl are față de fiecare. Doamna Muller, mama băiatului care stârnește conflictul între cadrele bisericești, revine Ramonei Gîngă. Fără reproș definește actrița acest personaj frământat de probleme personale.
         “Îndoiala” este un spectacol de “teatru adevărat”, bogat în sensuri, transmise credibil, emoționant de întreaga echipă de realizatori. Fiecare membru al echipei Teatrului “Maria Filotti” a contribuit să dea strălucire filigranului acestui reușit spectacol, exemplar sub toate aspectele. “Îndoiala” rămâne un spectacol despre noi, cei de astăzi și “îndoieli” care ne pot măcina.

luni, 20 aprilie 2015

“ÎNȘIR’TE MĂRGĂRITE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” (Sala MARE – inaugurarea)

EVENIMENT CE VA RĂMÂNE ÎN ISTORIA CULTURII NOASTRE


         A fost o dată ca niciodată … și sâmbătă, 18 aprilie, 2015 s-a ridicat “cortina” peste șantierul lucrărilor începute în martie 2011 de refacerea și consolidarea  edificiului Teatrului Național “I.L.Caragiale”. Prin noile spații generos oferite nu numai teatrului, ci și pentru expoziții, lansări de carte și alte manifestări culturale, Naționalul s-a transformat într-un adevărat centru cultural. Finalizarea reușită a proiectului de renovare rămâne o mare bucurie, când pe plaiul mioritic cultura este tratată ca o Cenușăreasă.
         În cei peste 150 de ani de existență, Naționalul bucureștean a avut o istorie frământată. Pe scurt, amintim că și-a început viața în 1852, ca Teatrul cel Mare, în clădirea barocă de lângă Palatul Telefoanelor de astăzi, de pe Calea Victoriei. În 1875 a fost botezat de Alexandru Odobescu, Teatru Național. Trecut-au anii și în 24 august 1944, când venise “eliberarea” rușilor pentru români, în urma unui bombardament, teatrul e distrus de incendiu. În zilele noastre, o echipă inspirată de arhitecți a folosit documentarea și a construit modernul Hotel Novotel, ce are însă, la bază, intrarea ce amintește de intrarea în sala barocă a Teatrului cel Mare. Naționalul va funcționa mulți ani, în două săli:  Comedia – astăzi, sala Majestic a Teatrului Odeon și Studio din Piața Amzei – astăzi, Teatrul “Ion Creangă”, unde spectatorii așteaptă de câțiva ani să se finalizeze lucrările de renovare. În 1952 primește botezul de Teatrul Național “I.L.CARAGIALE”, ca în la începutul anilor ’70 să îi fie construit un sediu nou pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, vizavi de Universitate, în urma proiectului conceput de prof.arh. Horia Maicu, prof.arh. Romeo Belea (șef de proiect complex), prof.arh.Nicolae Cucu, având drept consultanți pe meșterii teatrului românesc, regizorii Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei și Horea Popescu. Complexul teatral avea prin construcție un “acoperiș” simbolic numit “pălăria lui Caragiale”. În afara Sălii Mari, inaugurată în decembrie 1973, s-au deschis pe rând, Sala Mică – Studio (1974) și Sala Atelier (1975). Un nou incendiu în 1978, distruge total Sala Mare. Intervine atunci, un alt ghinion pentru Național, “primul arhitect al țării, Ceaușescu” dă “indicății” să se dea jos “pălăria lui Caragiale”, să se înalțe clădirea, Sala Mare să devină un fel de sală de congrese comuniste cu peste o mie de locuri. Punerea în practică a “indicăților” îngreunează clădirea cu 1.200 de tone, pe aceiași vechie fundație și devine astfel, una din construcțiile cu mare risc seismic. Îi mai lipsea atunci doar, bulina roșie ce în prezent indică gradul de periculozitate seismică a multor clădiri din Capitală, printre ele fiind și Teatrul “Nottara”! Acum, clădirea complexului cultural rezistă și la un seism de nouă grade.
         În 2005, directorul și managerul Naționalului, devine Ion Caramitru și se preocupă de inițierea unui studiu asupra rezistenței clădirii la seisme, cât și de recuperarea Sălii Studio ce fusese atribuită cu câțiva ani în urmă, Teatrului de Operetă. Cu finanțare de la guvern și de la Banca pentru Dezvoltare a Consiliului Europei, lansează în martie 2011, lucrările proiectul de renovarea și consolidarea teatrului, estimat la 65 de milioane de euro. Lucrările sunt dirijate de prof. dr. arh Romeo Belea, unul din realizatorii clădirii vechi, acoperită de “pălăria lui Caragiale”. Treptat sălile vechi intră în renovare și începe și construcția unor săli noi. Trebuie subliniat că în acești ani de construcție, activitatea Teatrului Național nu a încetat. S-a repetat ca într-un teatru obișnuit, s-au dat numeroase premiere în fiecare stagiune, actorii repetând în admosferă de șantier, în zgomot de picamere. Merită toată stima această trupă admirabilă și forța managerului Ion Caramitru care alături de constructori harnici și serioși, au dus la bun sfârșit reconstruirea clădirii ca teatru cu șapte săli (!), dar și ca un adevărat centru cultural ce este considerat a fi de prim rang în Europa.

         Treptat au apărut dornice de aplauzele publicului, o nouă sală, Sala Mică, în 9 octombrie 2012, oferind premiera “Două loturi” de I.L.Caragiale, regia Alexandru Dabija, iar în 16 decembrie 2012, Sala Media cu premiera “Năpasta” de I.L.Caragiale, în regia lui Radu Afrim, marcând “Anul Caragiale”. În 4 octombrie 2013, se inaugurează cea de a treia sală nouă – Sala Pictură cu “Micul infern” de Mircea Ștefănescu în regia lui Mircea Cornișteanu, ca în 11 octombrie 2013 să fie redeschisă Sala Studio ce aparținuse Teatrului de Operetă, cu “Revizorul” de Gogol, în regia lui Felix Alexa. Imediat, în 3 noiembrie 2013 intră în circuit renovată și Sala Atelier cu premiera “Nebun din dragoste” de Sam Shepard, în regia lui Claudiu Goga. Atenție, trei din aceste săli sunt dotate tehnic pentru a fi modelate – în stil casic italian sau arenă și tehnica necesară scenei e de ultimă generație.


         În 18 aprilie, se redeschide complet renovată în altă formulă clasică, Sala Mare; este redimensionată, are numai 900 de locuri, cu loji pe două etaje și o atmosferă intimă. Scena este dotată tehnic modern, acustica și vizualizarea fiind perfecte din orice loc al sălii. Celor șase săli inaugurate, li se va alătura una sus … pe “pălăria lui Caragiale” dedicată în principal, unor stagiuni estivale. Teatrul Național își asumă sloganul – “ UN TEATRU NOU PENTRU UN PUBLIC NOU” prin care definește activitatea din cele șapte săli. Rămâne și la inspirația creatorilor înfăptuirea unor spectacole care să servească acest slogan.
         Reușita refacere totală a Naționalului bucureștean, înscrie în cartea de onoare a istoriei, numele celor ce au dăruit cu mult efort concetățenilor săi această CETATE CULTURALĂ, modernă, de rang european. “Jos pălăria!” în fața constructorilor, arhitectului Romeo Belea și managerului Ion Caramitru și echipei teatrului care a continuat activitatea patru ani în timpul lucrărilor pe acest șantier.

AMESTEC DISCUTABIL DE INTENȚII TEATRALE
(“ÎNSIR’TE MĂRGĂRITE” – premiera de inaugurare a Sălii Mari)
         O personalitate de valore a artei teatrale, Dan Puric, pășește în timp pe calea impunerii unui “altfel de teatru” special, ce nu poate fi numit nici teatru nonverbal, nici teatru-dans, nici pantomimă. A creeat chiar o școală pentru intenția sa și o trupă strălucită – Passe-Partout. Dan Puric și trupa sa au oferit spectacole memorabile, fie în sala de pe Lipscani unde au activat mult timp, fie chiar în vechia Sală Mare a Naționalului. Încearcă acum, cu “Înșir’te mărgărite” după Victor Eftimiu, “versiunea scenică de Dan Puric”, să îmbogățească intenția stilului de teatru special. Proiectul său se dorește inovator, spectaculos prin îmbinarea dansului, pantomimei și cuvântului lui Victor Eftimiu. Ambițiosul său concept regizoral, pornit de la piesa – poem feeric, înșiră multe “mărgărite” vreme de patru ceasuri (!), dar amestecul de intenții teatrale are un rezultat tematic confuz.
         Piesa în versuri a fost scrisă în prima variantă de Victor Eftimiu – dramaturg, poet, prozator, în 1910, când la 21 de ani era un boem tânăr venit la Paris. În 1911, când are loc premiera la Teatrul Național, completează scrierea pariziană a poemului dramatic feeric, cu actul întâi prin care începe și astăzi “Înșir’te mărgărite” în spectacolul pentru inaugurarea Sălii Mari. Acest act parcă este inspirat din “Regele Lear” prin dorința lui Alb-Împărat de a își mărita cele trei fete. Cea mai mică, Sorina, nu îl acceptă pe Buzdugan, fiind îndrăgostită de Făt-Frumos care ca în basm, firește, o iubește pe Ileana Consânzeana, răpită de Zmeul Zmeilor. Surpriza basmului este prelucrarea de către Victor Eftimiu a personajelor Zmeul și Făt-Frumos, în special, care au un altfel de construct. Zmeul trăiește un destin nefericit, este rodul iubirii din tinerețe cu un tânăr demonic care a părăsit-o, a celei devenită acum Vrăjitoarea. La Victor Eftimiu, Zmeul apare ca un revoltat pe destinul său, un căutător al iubirii sincere, un suflet duplicitar cu răul moștenit de la necunoscutul tată și dorința firească de prețuire și de dragoste. Pe un alt plan e dezvoltat Făt-Frumos, un luptător naiv și egoist, chiar prostovan, mobilizat de dorința de a cuceri iubirea Ilenei răpită de Zmeu. Dramatismul și feeria basmului clasic sunt transformate original de Victor Eftimiu într-o pledoarie pentru prețuirea binelui și iubirii. Piesa stă la baza versiunii lui Dan Puric care amplifică însă, intențiile inițiale ale dramaturgului prin trimiteri teatrale vizuale la credința în Dumnezeu și demnitatea românilor. În proiectul lui Dan Puric de teatru special, rostul replicii devine doar pretext pentru “traducerea” scenică, în principal prin expresie corporală și veșmintele personajelor. Rezultatul este un amalgam de dans, pantomimă, muzică și replică sau monolog, mai puțin prin relații cu sens între personajele cheie.


         În mărturia sa sensibilă din caietul program de sală, Dan Puric amintește printre altele, de cuvintele de la început de secol XX ale lui Gordon Edward Craig, regizorul și teoreticianul pentru care actorul era o “supramarionetă” și arta regiei trebuie să se elibereze de servituți față de text – “…secolul XXI va descoperi un vehicul care să transporte mai onest și mai rapid simțămintele și gândurile noastre”. Dan Puric încearcă să descopere acest “vehicul” magic și aplică gândirea sa excelent materializată pe scenariile proprii cu trupa Passe-Partout, pe “scenariul” lui Victor Eftimiu. Folosește în principal ansamblul de 40 de interpreți din trupa Passe-Partout ca să rezume conceptul regizoral. Firește, trupa are nevoie de muzică și acesteia i se atribuie un rol important și prin viziunea regizorală, spectacolul nefiind însă, un musical. Alege un potpuriu melodic bogat, de la compoziții cunoscute și specifice melodic diverselor țări, până la folclorul nostru, accente principale revenind compozițiilor celebrului Gheorghe Zamfir. Ilustrația muzicală este variată și atractivă, cu intenția de a servi ideile regizorului exprimate în principal prin mișcare și dans. Adeseori regia impune un … “ralanti” ilustrării vizuale, mult prea încetinite pentru a transmite prin expresie corporală esențe ale conflictului dictat de poveste. Spectacolul nu are ritm, chiar dacă intervin scene de dans exploziv ritmice. În ansamblu reprezentația devine o înșiruire de scene ca într-un spectacol de varietăți și prin coregrafia neinspirată a majorității momentelor de dans realizate de coregrafii – Svetlana Zotina și Gabi Blodoi. Coregrafia practică o linie de expresie standard, rezumată la formula banală a pașilor spre dreapta sau spre stânga spațiului scenic. Este surprinzător cum expertul Dan Puric în mișcare, a acceptat această coregrafie inspirată parcă din trista “Cântare a României”. Coregrafia nu servește și exploatează nici numeroasele și excelentele costume create cu fantezie de Doina Levintza. Trupa execută conștiincios linia coregrafică propusă, dovedind și mult efort în schimbarea rapidă a costumelor, ca într-un teatru de revistă.


         Spectacolul debutează prin festivitatea de la curtea lui Alb-Împărat pentru alegerea soților celor trei fiice. Se succed dansuri diverse din țările lumii, cu scurte momente de pantomimă cu sens comic, căznit realizate. “Personajul-dans” activează și în partea următoare a poveștii în care feeria ar trebui să își spună emoțional cuvântul, numai că rostul său nu se face simțit. Din tot acest amalgam de mișcare și dans, din scenele ce pot impresiona cu adevărat, rămâne cea extraordinară ca forță, sens și substrat pentru tematica reprezentației, a Zmeului (Dan Puric) și “spiridușilor” săi în negru, dansând step (coregrafia Gabi Blodoi). Sunt apropiate acestei scene de virtuozitate expresivă și momentul folcloric în care intervin babele satului sau lupta cu săbii. În rest se dansează corect ca la revistă și nu într-un spectacol teatral pe solicitările “scenariului”.


         Obligatoriu “versiunea scenică” solicită și intervenția cuvântului, replicii în versuri a dramaturgului. Regizorul încearcă adaptarea expresiei corporale și la cea verbală. Sunt recitate tirade patetic, dar replica nu mai prinde forță emoțională, fiind sufocată de dominația muzicii, dansului și mai ales de foarte lungile “pauze” de relatare expresivă prin mișcarea cu încetinitorul pentru a sublinia  stările interioare ale personajelor centrale, aflate în situații dramatice. Personajele în această înghesuială de stiluri de expresie, devin marionete, își pierd consistența. Actorii sunt îndrumați să considere doar un pretext personajul pentru a servi demonstrația că binele credinței în Dumnezeu poate învinge răul. Din cele 21 de personaje ce intervin cu replică în poveste, se reține totuși, interpretarea substanțială a celor ce sunt piloni centrali ai conflictului. Este admirabilă Maria Dinulescu în fata cea mică, Sorina care își dorește un soț iubit de ea, și nu ales de părinte. Starea căutării iubirii adevărate marchează continuu expresiile trecerii Sorinei prin “aventura” feerică a vieții, actrița trăind replica, iar mișcarea motivează gestual conținutul ei. Actrița impune emoțional personajul și prin atenția configurării cu precizie a relațiilor cu fiecare din preajma sa. Cu fină ironie prezintă Constantin Dinulescu pe Alb-Împărat, cu grijă pentru evidențierea sensurilor multiple ale replicilor și al ținutei în funcție de relații, reușind să propună perceperea unui personaj complex. Firește, Dan Puric se detașează prin momente deosebite în rolul Zmeului prin harul său rar de expresie și trăire interioară. Actorul dorește ca Zmeul său să fie un suflet chinuit de tristeți interioare, mai puțin un revoltat pe demersurile destinului său. Carmen Ionescu propune o altfel de Vrăjitoare, umană, o femeie care tăinuiește suferința propie pentru viața fiului, Zmeu. Se remarcă de asemenea, Irina Cojar  (Ileana Cosânzeana), Ștefan Ruxanda (Făt-Frumos) sau Gavril Pătru (Buzdugan). Ireproșabile rămân și aparițiile celorlalți colegi de distibuție care servesc un spectacol maraton.


         Cinzeci de interpreți – actori, membrii din ansamblul Pass-Partout, un grup de tineri balerini, înfăptuiesc acest mult prea lung spectacol, ce nu este nici feerie, nici poetic, nici musical, ci o demonstrație de forțe creatoare pe diferite tronsoane, alăturate printr-un montaj ce nu servește coerent tematica scenariului. Lor li se alătură și intervențiile de “animație video-proiecții”. În special în prima parte sunt folosite ingenios ca desen drept contrapunct vizual semnificativ pentru diferite situații. Se trece apoi, la unele imagini filmate cu unii actori, ca la teatrul de revistă, ca spre final să se ajungă la intervenția imaginlor cu icoane.


         Decorul este minimalist impus de Doina Levința, lăsând scena liberă desfășurării de forțe. Scenografa contribuie însă, substanțial la imaginea generală prin numeroasele costume, fiecare cu personalitatea sa pentru a servi ideea de feerie, fragil speculată regizoral. Doina Levința este un artist de excepție, întodeauna grijuliu ca tot ce propune prin scenografie – decor și costume -, să aibă consistență și credibilitate, să impresioneze, să transmită emoție. Adeseori are însă, nevoie de o colaborare perfectă cu autorul conceptului regizoral.

         “Înșir’te mărgărite” poate fi considerat un experiment dezvoltat de Dan Puric pentru a impune un stil teatral novator. Din păcate, experimentul nu devine și convingător! Spectacolul este mult prea lung, aglomerează “efecte” de dans, muzică, pantomimă, mișcare, recitarea replicii și îi lipsește forța provocării emoționale coerente de a te apropia cu gândul de un altfel de "basm".