Spectator

joi, 28 august 2014

CINETic – UNATC (Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale”)

EVENIMENT – UN PROIECT NECESAR INOVAȚIEI ÎN CREAȚIE


         După concediu, revenim în actualitate cu un eveniment produs de UNATC. (O serie de spectacole minore, restante din stagiunea trecută le vom comenta în timpul liber lăsat de stagiunea actuală ce începe , sperăm, în curând.)
         ATENȚIONĂM în mod special creatorii din teatru, nu numai pe cei din cinematografie  - regizori, scenografi, maeștrii manevrării luminii scenice și chiar actori -, că acest proiect CINETic lansat de UNATC, le poate fi necesar astăzi, când evoluția rapidă a tehnologiei pătrunde și în domeniul creației artistice. Firește în prim planul proiectului se află creatorii de film, însă evoluția tehnologiei în domeniul vizual se face simțită și în teatru, dar puțini sunt cei care știu să o aplice prin video proiecții stângace și alte “artificii” vizuale. Desigur, rămâne de văzut cum se va dezvolta în mod concret acest promițător proiect.
         “Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Creative – CINETic” este cofinanțat de Fondul European de Dezvoltare Regională în colaborare cu instituțiile noastre de stat, cu suma de 39.546.495 lei cu asistență financiară nerambursabilă de aproximativ 8 milioane de euro. În principal, se investesc aceste fonduri pentru achiziționarea aparaturii tehnice de ultimă generație. Sediul CINETic va fi în clădirea de pe strada Tudor Arghezi 3B (în spatele Teatrului Național “I.L.Caragiale”) unde a funcționat și Mediafax, și se dorește să fie simțită utilitatea proiectului în anul universitar 2015 – 2016.
         Autorii CINETic anunță că obiectivul său cuprinde “6 laboratoare dotate cu 10 linii complexe de echipamente de cercetare științifică și 10 tehnologii inovativ – creative de vârf în domeniul audiovizualului”. Structura celor șase laboratoare este astfel definită  – “Laborator de Tehnici Digitale Creative în Cinematografie, Laborator de Interacțiune Digitală Sunet Lumină, Laborator de Animație Digitală, Laborator Design Decor Virtual și Realitate Augmentată, Laborator de Interacțiune Digitală și Laborator de Dezvoltare Cognitivă și Psihologie Aplicată prin Experiențe Imersive”. Aparatura tehnică a acestor laboratoare este greu de întâlnit la noi, deocamdată. “În cadrul CINETic studenții pot învăța metodele de creație utilizând aceste echipamente și softuri , de la filmarea și redarea 3D, la generarea de decoruri virtuale sau capturarea mișcării pentru includerea ei în generarea de personaje virtuale.”, mai precizează realizatorii proiectului. Generoase promisiuni pentru studenții cu talent care sperăm că vor fi coordonați de către dascăli – cercetători profesioniști ai aparaturii puse la dispoziție cu ajutorul fondurilor europene.
         În afara activității pedagogice și de cercetare, se promite că baza tehnologică va fi folosită și pentru programe de cooperare în producții artistice din teatru sau cinematografie. Putem spera că în afara celor de la masterat și doctorat din UNATC, se va accepta și prezența unor creatori activi în teatre, interesați de această nouă tehnologie inovatoare pe care vor să o cunoască și o așteaptă, unii și la sediile teatrelor unde profesează?! CINETic poate fi un proiect ofertant pentru oportunități creative, nu numai pentru studenți și cadrele didactice de la UNATC implicate în cercetare, ci și pentru creatorii afirmați în cinematografie și teatru.
         Echipa acestui proiect unicat ce include fonduri europene este compusă din prorector conf.dr. Nicolae Mandea, drd. Alexandru Berceanu (inițiator al acestei idei de proiect), președintele Senatului prof.univ.dr. Laurențiu Damian, drd. Mariana Cămărașan , drd.Adriana Tran. Să reținem aceste nume a căror responsabilitate este importantă pentru aplicarea proiectului și rezultatele ce vor urma.

         CINETic rămâne un proiect eveniment pentru inovație în arte și pentru activitatea primei instituții de învățământ artistic a țării în care însă, pregătirea prea numeroșilor studenți admiși la studiu, dă rezultate discutabile privind strict cizelarea  talentului artistic nativ ce îl dețin. Reținem cu apreciere acest prim pas al UNATC spre modernizare în domeniul tehnologic, dar așteptăm și alte proiecte referitoare la practica pedagogică aplicată concret pe segmente în cei trei ani de studiu, plus alți ani pentru masterat și doctorat în arte.

miercuri, 30 iulie 2014

“ VOLPONE “ – TEATRUL MIC

UN EXPERIMENT - PRIN APĂ … SPRE COMEDIE
         Cum a apus “moda” căzii de baie în vizualul teatral, a început căutarea spre alte invenții regizorale năstrușnice. A apărut, de pildă,  nisipul și praful într-un spectacol cu “Pescărușul”, acum apa în “Volpone”, așteptăm cu interes … focul!

         “Apa”, ce acoperă podeaua scenei, ar fi marea găselniță a ilustrării piesei “Volpone” după Ben Jonson în traducerea, adaptarea și regia tânărului regizor Vlad Cristache, o personalitate afirmată prin fantezia investită în mai multe spectacole. Traducerea sa apelează exagerat la un limba trivial, apropiat de cel “cool”. “Adaptarea” răstălmăcește piesa lui Ben Jonson, un as al comediei și farsei din secolul XVII care satiriza fără milă tarele societății timpului său;  prin traducere și adaptare, regizorul încearcă să dea o față actuală pentru mileniul trei, coțcăriilor satirizate de clasicul englez. Vlad Cristache plasează insistent povestea lui Volpone și a celor din preajma sa, în lumea contemporană a Veneției, cu apropouri superficiale la prezentul din plaiurile mioritice. Ideea de bază a conceptului regizoral este apreciabilă – de a satiriza pofta de bani a nesătuilor bogătani. Doresc să își sporească înavuțirea și încalcă orice principiu moral. Minciuna, înșelătoria stau la baza acțiunii acestor șarlatani. Ideea regizorală e binevenită pentru a exploata acțiunea dibaci construită de Ben Jonson, încărcată de farse savuroase ce țintesc satiric fenomenul alarmant al manifestării unor excroci. De la idee, la punerea sa în practică scenică este însă, o cale dificilă ce solicită inventivitate pentru a construi solid gagurile necesare ilustrării farselor manipulate de cei doi excroci “șefi”, Volpone și Mosca.


         Regizorul apelează la tânărul scenograf Vladimir Turturică, apreciat pentru realizările sale din o serie de spectacole remarcabile. Cum acțiunea se petrece la Veneția, scena va fi invadată de apă. Cu pantalonii suflecați toți actorii fac efort să nu alunece însă, prin băltoaca de pe scenă. “Apei” îi sunt atribuite forțat, sensuri multiple de regie, că ar fi o piscină, cum sugerează replica de la începutul reprezentației, că toți excrocii vor fi băgați la apă, cum precizează finalul sau că apa ar indica fenomenul de corupție generalizat! Apa nu este însă, întrebuințată de regie și ca element al gagurilor. Excelent completează decorul, Vladimir Turturică prin o mașinuță Volkswagen – broscuță care se frânge la un moment dat și bucățile ei servesc la precizarea unor diverse locuri ale acțiunii. Și un zid din spatele scenei oferă posibilitatea unor noi localizări, precum cea a judecătorilor sau cea a toboșarului care completează live muzica derulată pe “bandă negativă”. Decorul și costumele, din păcate, nu sunt speculate de regie la valoarea capacităților oferite de creatorul lor pentru a susține demersul satiric.

         În trei ceasuri cât durează aproximativ reprezentația, se simt lipsa ritmului exploziv al comediei și ingeniozitatea construirii spumoase a situațiilor satirice. Spectacolul nu are coerență în derularea scenelor, chiar dacă distribuția este alcătuită în majoritate din actori remarcabili care reușesc a marca cu umor ireproșabil multe momente. Cristi Iacob este admirabil în Mosca, sluga lui Volpone, desenat drept un parazit, meșteșugar în înșelăciuni. Ireproșabil se achită de interpretarea momentelor muzicale ce îi revin. Cântă, atribuie expresii comice personajului, dar implicarea lui Mosca în situații este minor susținută de regizor. Încântător compune Gheorghe Visu pe Volpone, “regele” excrocilor; cântă alături de Cristi Iacob, sugerează amuzant participarea la diverse farse. Actorul aplică, spre final, și trăirea interioară dramatică a stărilor prin care trece disperat Volpone când îi eșuează excrocheriile.


Dar regia nu amplifică și speculează rostul major al cuplului Volpone – Mosca pentru tema satirei. Cei doi interpreți rămân doar eroii transmiterii umorului în scene particulare, fără implicare curentă în ansamblu general al reprezentației. Trei bogătani, pofticioși de sporirea banilor, a căror prostie este manevrată de Volpone și Mosca, sunt interpretați de Marius Stănescu, Mihai Dinvale și Tache Florescu. Surprinzător este Marius Stănescu, obișnuit în genere cu roluri dramatice, în compoziția comică a avocatului Voltore, rol excelent interpretat. Dezvoltă cu un umor nuanțat profilul avocatului excroc. Un soț gelos, Corvino, gata să își vândă pentru bani soția, interpretează convingător Tache Florescu. Tatăl lui Bonario, avar și surd, Corbaccio este prezentat cu bune intenții comice de Mihai Dinvale. Cei  trei actori desenează apreciabil tipologia personajelor ce le revin, dar regizorul nu urmărește dezvoltarea interpretării și în relațiile de ansamblu. Tinerii inocenți , Bonario și Celia, rămân în planul secund și prin oferta textului, dar și prin demersul regizoral. Radu Iacoban încearcă să îl scoată pe Bonario din anonimat și îi dă o coloratură aparte, dar Irina Rădulescu nu reușește să îi dea farmec Celiei, rolul nefiind indicat personalității sale. Alte trei personaje, slugi ale lui Volpone, transformate neconvingător și în judecători în final, revin actorilor Viorel Cojanu, Gigi Iordache și Lucian Maxim care este și autorul muzicii reprezentației ce se dorește apropiată de un musical.

         “Volpone” este un spectacol de comedie, … înecat, nu numai de apa de pe scenă, ci de modestul construct regizoral al scopului satiric cu adresă directă la actualitate. Distribuția se achită conștiincios de roluri, având în alcătuire și personalități remarcabile ale teatrului, scenografia este ofertantă, dar tânărul regizor Vlad Cristache nu a găsit, de astă dată, soluții ca spectacolul să aibă strălucirea solicitată de temă.

duminică, 27 iulie 2014

“ CONTRA DEMOCRAȚIEI “ – TEATRUL ODEON (Sala Studio)

UN EXPERIMENT …
         Dramaturgul catalan  contemporan Esteve Soler a scris trilogia cu implicații sociale - “Contra progresului”, “Contra democrației” și “Contra iubirii”. Piese din această trilogie au cucerit piața teatrală internațională, cât și pe cea mioritică. La noi, piese din trilogie au prins viață în diverse teatre independente și de stat. Amintim de pildă, “Contra progresului” în regia lui Bobi Pricop – un excelent spectacol comentat pe blog, prezentat la “Laboratorul de noapte” al Teatrului “Bulandra”, regizorul a mai montat și “Contra iubirii” la Piatra Neamț, iar un alt regizorul deosebit de activ și prețuit, Alexandru Dabija a pus în scenă “Contra democrației”, mai întâi la Teatrul din Sibiu și apoi la Teatrul Odeon.

         Esteve Soler exersează în trilogie un stil original, incitant, cu trimiteri directe spre problemele majore ale societății contemporane. În fiecare piesă surprinde și amplifică metaforic, șapte segmente de viață din diverse medii sociale pe care le ansamblează într-un montaj ingenios pentru a își susține demersul tematic. Atenționează, fie că progresul tehnic poate vicia individul, fie că democrația este manipulată de cei cu “gulere albe” sau că iubirea nu mai are consistență morală, și totul poate distruge umanitatea. Scrierea îmbină diverse curente, suprarealismul, absurdul cu grotescul și chiar, realismul. Regizorii care se apropie de piesele sale, încearcă să se adapteze scrierii și uneori reușesc, alteori nu.


         Regizorul Alexandru Dabija încearcă un experiment teatral și adaptează “Contra democrației”, dar nu pentru a îl apropia sensurile de actualitatea curentă de la noi. Remontează secvențele surprinse de dramaturg, renunță la cel de al șaptelea moment al piesei și intervine prin eliminarea unor replici cu sens politic, din traducerea deosebită a Luminiței Voina – Răuț. Spectacolul rezultat ridică însă, o întrebare – ce își dorește totuși, să transmită publicului prin viziunea sa scenică? Conceptul său se dovedește neutru față de mesajul textului inițial de condamnare a demersurilor politice ce pot distruge democrația, având drept rezultat o societate monstruoasă. Prima scenă a reprezentației pornește grotesc, de la părinții ce vor fi devorați de copil, ca în ultima, suprarealistă, părinții să ajungă la uciderea copilului adolescent.


 Aceste “coperți” ale viziunii regizorale îngrădesc alte patru scene, tratate teatral în stiluri diverse care surprind aspecte sociale majore. Una arată cum e devastat un oraș de dictatura celor sus puși, alta surprinde dialogul dintre o musulmană și un european, fiind o confruntare de principii existențiale, în alta sunt “fotografiate” demersurile celor cu “gulere albe”, persoane avide de putere, se mai indică apoi, și un alt mediu, cel al oamenilor simpli, vecinii ce par persoane spălate pe creier.Tratarea teatrală de către regizor face ca fiecare scenă să pară desprinsă artificial din diverse filme SF sau horror, asocierea lor fiind lipsită de coerență în susținerea motivării tematicii. Distrugerea democrației, falsificarea sensurilor ei de către cei ce dețin forța puterii și manipulează masele de votanți, sunt aspecte centrale ale textului, trecute însă, în plan secund de regie. Replici ale scrierii inițiale insistă adeseori pe “vot” și manipulare, dar sunt eliminate prin “adaptarea” regizorului . Și amestecul de intenții vizuale exagerate ale regiei, duce la incoerența comunicării credibile a tematicii majore a textului. Suprarealismul, grotescul sau realismul, prin ilustrarea scenică a regizorului în fiecare din cele șase scene, sufocă substratul scrierii.


         Spațiul multifuncțional al Sălii Studio este folosit, doar ca o scenă apropiată de cea italiană. Reputatul scenograf Helmuth Sturmer propune o scenă goală, cu accente de atmosferă printr-o “ploaie” de obiecte și un ecran în fundal, necesar unor proiecții neinspirat compuse (video Cinty Ionescu). Decorul, ca și costumele Corinei Grămoșteanu, servesc docil solicitările regiei de a se trece cu ușurință, de la grotesc, la suprarealism sau absurd. Sârguincios se adaptează actorii conceptului regizoral, având de interpretat mai multe tipologii, mulți dintre dânșii. Richard Bovnoczki se detașează într-o singură apariție prin caracterizarea desăvârșită a unui individ cinic, persoană importantă din sfera celor cu “gulere albe”. Trei roluri revin lui Mugur Arvunescu și le definește tipologiile; este și părintele nemulțumit de societatea în care va fi ucis de copil, susține apoi, principii socialiste în dialog cu o musulmană, și în altă scenă apare în vecinul ce nu poate înțelege întrebarea care o frământă pe soția sa. În fiecare apariție evidențiază punctul forte al personajului. Același demers îl aplică și Oana Ștefănescu celor trei tipologii implicate în situațiile în care îl are drept partener pe Mugur Arvunescu. În finalul reprezentației, se remarcă Alina Berzunțeanu prin interpretarea mamei ce își ucide copilul. Trei tipologii revin și lui Mihai Smarandache și Silvian Vâlcu, iar actorii desenează esența fiecărui profil.

         “Contra democrației” rămâne un experiment fragil executat teatral, despre degradarea umană în care regizorul și-a dorit a fi mai presus de dramaturg și s-a ferit de substratul textului. A vrut să pună în față, doar esteticul vizual în defavoarea dramaticului.

miercuri, 23 iulie 2014

“ ANONIMUL VENEȚIAN “ – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE

UN STUDIU PE … O MELODRAMĂ
         Centrul de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava” din cadrul Naționalului bucureștean alege “Anonimul venețian” de Giuseppe Berto, o piesă în două personaje, cu scopul de studiu pentru actori. Spectacolul beneficiază de coordonarea și adaptarea unui maestru în  actorie, Ion Caramitru.
         În urmă cu câțiva ani, unul dintre marii creatori de teatru pe care îi avem, regizorul Radu Penciulescu a lansat proiectul de studiu pentru actori cu “Macbeth” de Shakespeare pe aceiași scenă. Alegere admirabilă cu un rezultat ce a provocat și dezbateri pe această temă. De astă dată, urmând drumul studiului, alegerea piesei italianului Giuseppe Berto ce s-a impus în prima jumătate a secolului trecut, este însă, modestă ca propunere de studiu. Scopul proiectului e binevenit pentru cizelarea și amplificarea exploatării scenice a calităților unor actori, dar are nevoie de o bază dramaturgică generoasă în propuneri. Nu este doar un studiu strict necesar unor proaspăt absolvenți ai universităților artistice la care pregătirea este adeseori superficială, se adresează echipei primei scene a țării, unor actori afirmați și apreciați, cum sunt și Ilinca Goia sau Ioan Andrei Ionescu, distribuiți în acest “studiu”.

 Piese despre cuplu - un bărbat și o femeie - sunt multe și se apelează acum insistent la ele pentru a le înscrie în repertorii. Remarcabile sunt cele apropiate de situația cuplului afectat de traiul într-o  lume cu probleme sociale, nu numai de situații extreme particulare. În “Anonimul venețian”, El și Ea se întâlnesc după opt ani de la destrămarea mariajului, revedere provocată de bărbatul aflat în starea terminală a unei boli cumplite. Oferta textului apropie relația celor doi de o melodramă cu trimiteri ironice la adresa trecutului fiecărui personaj.
         Cu bună intenție “pedagogică”, Ion Caramitru conduce distribuția pentru a prezenta un spectacol de succes la publicul ce prețuiește telenovelele. Decorul sugestiv și funcțional creat de Florilena Popescu – Fărcășanu propune trei spații de joc din Veneția în care se va derula întâlnirea celor doi, fără schimbări la față de scenă pentru indicarea  locurilor. Ion Caramitru ilustrează teatral fiecare moment urmărint studiul exploatării profunde a capacității de trăire sinceră a actorilor pentru fiecare situație. Urmărește și consolidarea credibilă a relației dintre cei doi , dublată și prin dezvoltarea unui suspans al acțiunii. Conform solicitării impuse de text, folosește abundent ilustrația muzicală și pentru că bărbatul este de profesie interpret la oboi. 


         Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu sunt doi actori importanți ai Naționalului bucureștean și exercițiul lor de “studiu” este o reușită firească. Se adaptează situațiilor propuse de dramaturg cu dăruire și le motivează scenic prin expresie și rostirea cu sens a replicii pentru a îi evidenția substratul evocării trecutului ce a dus la destrămarea cuplului. Ilinca Goia cu migală definește personajul unei femei ambițioase, mândre, dornică de iubire și prețuire, dar și de un trai comod. Căsnicia femeii a eșuat de mult, dar sentimentul iubirii nu a apus. Dubla stare interioară ivită prin revederea cu fostul soț, o redă cu fină expresie. Actrița dezvoltă nuanțat, cu sensibilitate, profilul unei femei în care se pot regăsi multe spectatoare.

 La rândul său, Ioan Andrei Ionescu compune atent tipologia bărbatului artist de profesie, căutător de iubire și comunicare. Marchează abil cu discreție, boala ce îi curmă viața, dar nu îi poate șterge dragostea ce l-a unit prin căsnicie cu femeia pe care vrea să o revadă. Dă sens ironic unor replici prin care motivează despărțirea de femeia iubită. Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu merită toată stima pentru acest “studiu” și rămân în așteptarea unor roluri mai complexe pentru a demonstra fiecare, substanța talentului ce îl deține.

         “Anonimul venețian” este un spectacol de succes pentru marele public, dar fragil pentru demersul unui studiu ce are la bază însă, un sprijin banal ca text.