marți, 12 iulie 2011

“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – TEATRUL DE COMEDIE

ȘOBOLANII DIN SUBSOLUL UNEI CIUPERCĂRII ȘI "BUFONUL" TURMENTAT

Caragiale s-a dovedit a fi mereu contemporanul nostru, în orice timp istoric. De mai bine de un secol scrierile sale rămân actuale, iar în “O scrisoare pierdută”, ne avertizează că trăim într-o societate care ne marchează mereu printr-o politichie de tot hazul amar, ce turmentează cetățeanul. Inexplicabil regizorul Alexandru Dabija a ambiționat, cum și mărturisește, ca spectacolul său cu “O scrisoare pierdută” să nu aibă legătura cu scopul satirei politice propus de Caragiale, dar piesa asta țintește . Regizorul a încercat să “filosofeze” despre niște lichele minore din subsolul societății care pot atrage și pe cetățeanul tâmp, dar ambiția sa nu își găsește suport în scriere. Ar fi fost penibilă nota forțării trimiterii spre chipurile politichiei actuale, arhicunoscute, dar și ignorarea bazei de acțiune a personajelor aduce scăderi satirei reprezentării piesei lui Caragiale. Alexandru Dabija și-a dorit un “altfel de Caragiale” pentru a depăși numeroase reprezentări din trecut ale piesei, memorabile . A vrut să iasă din schemele anterioare, să propună cu pretenții de originalitate o altă lectură teatrală a replicii, dar a ignorat în motivarea conceptului regizoral, taman, propunerile piesei. Spectacolul său este mediocru ca rezultat în transmiterea unui mesaj convingător.

Mai întâi, regizorul a operat unele intervenții în piesa care este un “libret” pentru orice român cu studii medii. A învățat-o, sperăm, și la școală. A practicat montajul și chiar reducerea de replici cheie. De pildă, monologul din actul III, cu rost major aplicat pentru Cațavencu de autor, a fost continuat și în finalul actului IV, când inexplicabil amețit de băutură (!!!), acesta îl continuă poate pentru a servi intenția regizorală moralizator satirică, dar nereușită. A renunțat la unele replici importante pentru personaje și situații, care îi deranjau conceptul regizoral. A renunțat de exemplu, la replica “Zoe! Zoe! Fii bărbată!” rostită de Tipătescu în ultmul act, care ar fi afectat viziunea sa de a o prezenta pe Zoe ca o femeie lipsită de importanță pentru conflict. Caragiale însă, a conceput-o pe Zoe, singurul personaj feminin din distribuție, drept sarea și piperul conflictului. Incidentul cu “scrisoarea pierdută”, este motorul acțiunii, accentul satiric major, motivat prin relațiile femeie-bărbat specifice obișnuitului existenței, fie în cazul unui om de rând, fie al unui politician ajuns la un statut social înalt. Zoe era cel mai imoral “politician” în piesă, acum, este o oarecare femeie adulteră. Încercările “adaptării” scrierii pentru a servi o viziune regizorală și a oferi un “altfel de Caragiale”, nu reușesc decât să taie aripile comediei explozive, perfect construite de autor. Fiecare replică a fost gândită și plasată de Caragiale pentru a amplifica umorul situațiilor. Comicul limbajului scrierii nu poate fi trecut în plan secund prin astfel de manevre regizorale ale textului. În intenția de a da originalitate viziunii regizorale, evident că nu lipsesc momentele muzicale. Principalul lor motor este Cetățeanul turmentat. Songurile propuse de apreciata Ada Milea, intervin în contextul scrierii prin versuri ce nu au legătură cu substanța replicii autorului, forțat plasate – “Îngerașii de pahar” (Ion Mureșan) și “Are țara tot ce vrei” (Ada Milea). Ultimul song e cântat de toate personajele ca la … “Cântarea României” de pe timpurile de tristă amintire. Partea muzicală și textele songurilor sunt o altă “găselniță” regizorală fără efect convingător în raport cu substanța piesei.

Regizorul propune șocant prin decor, de la bun început, linia convenției alese. Prefectul Tipătescu și amicul Zaharia, “prezident” a numeroase “comitete și comiții”, trăiesc ... illogic,înr-un subsol mucegăit, urât (și la propriu și la figurat), într-o ciupercărie. Par niște șobolani amărâți. De ce? Decorul lui Puiu Antemir pare destinat unei alte piese, dar acțiunea indică intimitatea clară a unor parveniți politici, oameni cu bani, luptători pentru un nou ciolan în alegerile ce se desfășoară în județ. Lumea lor putea fi ca imagine un kitsch al parveniților , dar nu o pivniță pentru aurolaci. Poate este o metaforă acest decor, dar nu transmite nimic, nici măcar prin sigla cu trei ciuperci din fundal din partea a doua a reprezentației, nici prin liftul plasat, tot în fundal, din următoarea parte a spectacolului, un lift care nu ar duce nicăieri și ar sugera că personajele rămân mereu în subsolul societății. Accentele vizuale cu tentă metaforică sunt concepute neconvingător. Un exemplu ar fi și panglica tricoloră din preajma chiuvetei unde mai toți vor să se spele … de păcate, bănuim. Costumele propuse de Anca Răduță, amintesc unele ca desen caricatural general de Constantin Jiquidi, colaborator în calitate de grafician cu I.L.Caragiale la “Moftul român”, dar se vor banal atemporale. Accentul prin tivurile dezlânate ale “trenciurilor” purtate este derizoriu. Negrul apare drept culoarea lor dominantă, ca în final să intervină și înveștmântarea în alb a lui Agamiță și Zoe. De ce această alegere? Imaginea generală a spectacolului este depresivă, nu susține prin nimic tendințele satirice ale scrierii.

Tratarea regizorală se vrea novatoare, dar nu și-a găsit suport în piesa excelent scrisă de Caragiale, după toate regulile dramaturgiei, cu personaje și conflicte perfect motivate și cu un profil greu de schimbat. Regizorul nu poate ignora intențiile lui Caragiale de dragul originalității, nu poate să îl “ajute” în prezentarea scenică a personajelor. Alexandru Dabija a încercat și rezultatul este un spectacol neconvingător. Judecătorul suprem, Marele Public, nu se amuză în fața acestei încercări de tratare teatrală dramatică și chiar absurdă a piesei, apelând la hiperbolă în vizualizare. Rămâne nedumerit. Caragiale este considerat un precursor al absurdului, dar Eugene Ionesco, practicantul său celebru, a avertizat că nu poate fi exprimat scenic pleonastic, tot printr-o teatralitate absurdă. Singura scenă care incită publicul, este cea din actul III, a discursurilor electorale, până la un punct, când se trece la exagerări prin Cațavencu. Spectatorii sunt luați inspirat drept parteneri, dar nu pot uita, că la început, regizorul le-a propus o altă formulă scenică, fără nici o tentă politică, aceleași personaje fiind doar, niște șobolani retrași absurd din tumultul vieții, alegerilor pentru funcții politice, niște lichele dintr-un subsol. Brusc unele se transformă în actul III, în niște… bufoni politici activi. De la prima scenă ritmul reprezentației plictisește, ca în final să fie exagerat de lent. Chiar dacă s-a vrut a se specifica faptul că “luptătorii” sunt obosiți de manevrele alegerilor și de “căldura mare” din jur, pauzele lungi dictate de regie distrug la sfârșit, relațiile tensionate dintre personaje, în plan principal fiind totuși, argumentul central al satirei, Agamiță Dandanache - “vechi luptător de la ‘48”, impus de la centru . Rezultatul intențiilor regizorale duce la un final plictisitor, lipsit de tensiune comică, coerență și scop convingător.

Distribuția reunește nume de marcă ale teatrului nostru, dar regizorul forțează interpretarea lor pentru a îi servi conceptul, fapt care îi dezavantajează pe actori. Regia împinge în plan central personajul Cațavencu în întenția de a atenționa că acesta ar fi chintesența lichelismului. Marcel Iureș încearcă o compoziție în acest rol și Cațavencu devine o caricatură grosieră. Mereu cocoșat, patetic exagerat în declarații, în această interpretare lineară Cațavencu nu mai pare marcat taman, de șantajul cu excrocheriile făptuite, relațiile sale cu cei din jur sunt confuze. Astfel tratat, Cațavencu nu mai este un șmecher periculos, ci o lichea primitivă ca intenții. Un alt personaj pe care pledalează regia pentru a îi susține intențiile este Cetățeanul turmentat, ce s-ar vrea a fi un reprezentant al unui “popor alcătuit din tâmpiți”. Nu mai devine victimă a manipulării politicienilor, turmentat de băutură, dar și de ce se întâmplă în jurul său cum l-a conceput Caragiale, ci un … claun interpretat, e drept, cu haz de Dorin Chiriac. Actrița are și experiența bufonului din “Lear” spectacolul de la Teatrul “Bulandra” regizat de Andrei Șerban, dar… bufonul în istorie nu este un “tâmpit”, cum apare în “O scrisoare pierdută”. Îndrumarea regizorală prin mișcare și relații în multe momente, îl transformă, fără rost pe Cetățeanul turmentat într-un claun prostănac, cu pretenții de bufon, lipsit de inteligență. Sunt trecute de regie în plan secund, Zoe, Tipătescu și Trahanache.

Zoe este scoasă din implicarea în sfera de interese ale politicienilor din preajmă și transformată într-o femeie afectată că s-a descoperit că are un amant. Se mai sugerează și că relația sa cu Tipătescu, amantul său, după opt ani ar fi expirată! O actriță admirabilă, Mihaela Teleoacă se supune conceptului regizoral și propune ca Zoe să fie o femeie banală, lipsită de interes pentu destinele pragmatice, politice ale soțului și amantului, care devine isterică atunci când se descoperă pierderea scrisorii. Zoe nu mai e “bărbat” în relațiile conflictuale cu precizie configurate de Caragiale pe care le tratează doar ca un conflict de alcov. Prefectul Tipătescu în interpretarea lui Marius Florea Vizante pare o canalie simpatică, dezinteresată, de ce se întâmplă în preajma sa. Poltronismul prefectului este anihilat când e prezentat ca un amărât de șobolan care trăiește, doarme într-un subsol.

Zaharia Trahanache devine în interpretarea lui Valentin Teodosiu, un bătrânel care își târie picioarele când merge, mănâncă pofticios mereu, apoi moțăie și nu îl afectează prea mult activitatea din jur. Pare un decrepit ajuns în subsolul șobolanilor. Lângă Tipătescu și Trahanache mai trăiește și “polițistul orașului”, sluga lor fidelă. Regia îl consideră pe Pristanda cel hoț și isteț, egalul celor doi , prin interpretare și costumul ce nu îi sugerează funcția, dezinteresat fiind de ce se petrece în preajma sa. Dragoș Huluba execută indicațiile regizorale pentru caracterizarea confuză a șmecherului nemulțumit, Pristanda. De ce a fost redusă caracterizarea acestor personaje la o linie simplistă și rostul lor în satira lui Caragiale , numai regizorul știe?! Aceiași întrebare se ivește și în cazul tratării de către regie a lui Agamemnom Dandanache. Se sugerează inteligent și original prin jocul lui George Mihăiță atenționarea asupra speculării de către Agamiță a experienței sale în excrocherii pentru a obține un loc în lumea politică, trecând în plan secund manifestările de un posibil ramolisment. Regia nu găsește însă, drumul evidențierii acestei tratări subtile a ambiguității personajului. Îl vrea doar o lichea minoră cu toate că este de fapt, cea mai versată canalie. Scenele lungi, cu pauze în care e prezent Agamiță sunt lipsite de tensiune și umor, cu toate că au un substrat satiric consistent.

Marea surpriză a acestui spectacol rămâne interpretarea de excepție a personajelor Farfuridi și Brânzovenescu de actorii Florin Dobrovici și Eugen Racoți. Regia a acceptat scoaterea lor din proiectul ce vroia să ignore trimiterea spre zona politichiei și cele două personaje devin inexplicabil, chintesența satirei lui Caragiale, cu toate că scrierea îi plasa în plan secund. Atunci de ce regia a ignorat importanța lui Zoe, Trahanache, Tipătescu sau a conceput un Cetățean turmentat claun, îndrumând actorii pe o cale “originală”, fără de motivare în scriere pentru caracterizarea personajelor? Credibil, speculând la nuanță replica și relațiile cu partenerii, dar și cu spectatorii, este Florin Dobrovici în Farfuridi, care devine un personaj real, desprins parcă din actualitatea zilnică, ușor de întâlnit la tot pasul. Cu un firesc ireproșabil actorul prezintă aberațiile lui Farfuridi, stârnind hohotele de râs ale spectatorilor. Nu face o caricatură de personaj, ci un individ real, periculos ca element activ în plan social, funcționând ca avocat și politician. Monologul său din actul III al întâlnirii electorale este punctual forte al spectacolului, depășind interpretări ale personajului în alte viziuni regizorale celebre. Admirabil îl secondează Eugen Racoți în Brânzovenescu prin știința de a specula relațiile cu partenerul și situațiile. Cei doi actori sunt singurii din distribuție care își dezvoltă coerent personajele în funcție de substanța piesei, fiind cu adevărat originali în rostirea replicii și mai ales în relaționarea tacită cu partenerii. Nu se poate omite din distribuție nici Dan Rădulescu, reprezentant din rândul publicului al lui Ionescu, Popescu… . Personajul său pare cucerit de Cațavencu, îi susține intervențiile, dar tânărul actor sugerează prin atitudini și replici puține și ambiția ascunsă a acestuia de a îi lua locul cu primul prilej.

“O scrisoare pierdută” rămâne o încercare regizorală ambițioasă de a arăta un “altfel de Caragiale” ce prezintă canalii minore din subsolul existenței care păcălesc prostovanii concetățeni. Piesa are un sens greu de distrus prin trimiterile sale clare spre vârfurile lichelelor societății care manipulează și turmentează, cetățenii. De-a lungul timpului piesa a avut parte de reprezentări însemnate, dar și de tratări cu pretenții de “originalitate”, transformări, de pildă, într-o ... telenovelă penibilă. Spectacolul de la Teatrul de Comedie este un alt experiment ambițios de originalitate aparținând însă, unui regizor de valoare, dar rezultatul nu convinge publicul de astăzi care trăiește pe deplin în lumea lui … Caragiale, unde doar numele personajelor sunt altele, ele nefiind niște șobolani dintr-un subsol, ci lichele din vârful societății, zilnic mediatizate. Dar orice regizor din restrânsa elită a profesiei, cum este și Alexandru Dabija, poate avea și eșecuri!

Anul 2012 va fi “Anul Caragiale”, rămâne de văzut cum îl vor trata și respecta teatrele noastre … Este un examen greu pentru regizori și interpreți.

Foto : Mihaela Marin

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu