vineri, 1 iunie 2012

AURELIU MANEA – “ TEXTE REGĂSITE “


O CARTE “ SPECTACOL “ DESPRE ADEVĂRUL NECUNOSCUT AL CREATORULUI

         Acest blog nu comentează apariții editoriale, dar cartea regizorului AURELIU MANEA, de curând lansată de “Casa Cărții de Știință” din Cluj-Napoca – “Texte regăsite” este un “spectacol” unicat al argumentării crezului unui creator rar de întâlnit în viața pământeană a teatrului actual. “Una dintre cele mai importante - și puținele - lecții de regie pe care le-am luat în viață, am luat-o de la Manea … “, amintim  mărturisea din 1970,  a lui Liviu Ciulei, o personalitate dispărută de curând și încă, știută de tinerii din teatru.
         Colegul de generație, Rică, așa cum îi spuneam noi, este  regizor, mai corect spus, un CREATOR nedreptățit de soartă. Andrei Șerban, colegul său de studii la clasa de regie, recunoștea că este mai presus de dânsul prin brazda adânc lăsată pe drumul teatrului în căutarea  inovației dictate de analiza profundă a textului. Poate fi un necunoscut Aureliu Manea tinerilor de astăzi pentru care studiul profesiei e tradat superficial de dascălii lor anonomi. El a lucrat în studiu cu Radu Penciulescu și Valeriu Moisescu, personalități implicate și în pedagogie. Sunt  cărți despre conceptul său regizoral perfect motivat și explicat prin spectacolele memorabilie amintite. Spiritul său creator se poate cunoaște însă, citind și “Texte regăsite”. 
         Aureliu Manea s-a retras în 1991 din viața curentă a teatrului,  sub  pavăza  unei probleme psihice, discutabil a  fi numită “boală”, acceptată totuși, de el. Revine printre noi prin destăinuirile din această carte, depuse de un căutător al AEVĂRULUI pe scenă, pornite și din substratul vieții personale. Pentru Rică, întodeauna teatru a însemnat adevărul vieții. Nimeni nu îi putea restricționa demersul, nici măcar sinistra cenzură comunistă din vremea de tristă amintire când activa în teatru, pentru că avea în viziunile sale regizorale, o motivare umană culturală, firească, imposibil de atacat. Aureliu Manea rescria piesele alese pentru scenă, fără “adaptări” penibile și alte jocuri de imagine false, scormonea sensurile, ca nimeni altcineva. S-a oprit din acest demers profund novator al teatrului printr-o întâmplare blestemată din viața personală. Nu un accident, ci o pornire intimă. Este și rămâne  un poet în expresie, și pe scenă și când scrie. Revine alături de noi după mulți ani, din păcate nu cu un spectacol, ci cu o carte “spectacol” despre sufletul său. Nu concepe o autobiografie obișnuită, ci doar una a sufletului. Informații concrete despre biografia sa, se pot afla în “Eu, vizionarul”, o carte document pentru istoria teatrului, editată în 2000 de “Galeria teatrului nostru”, coordonată de Florica Ichim. “Texte regăsite” este un volum a cărui apariție se datorează sorei sale, Viorica Samson Manea, fiind un impresionant document din care puteți cunoaște substratul inspirației unei personalități creatoare, mereu judecător al culturii asimilate, dar și al vieții personale. Paul Salzberger a înveșmântat grafic volumul, sugestiv în raport cu conținutul său.
         “În cameră, mă simt prizonier. Cineva m-a născut și sunt obligat să trăiesc. Nu mă  vizitează nimeni niciodată. Boala m-a ascuns de văzul lumii. Nu sunt un om celebru. Originalitatea mea se numește singurătare.”, scrie acum, Aureliu Manea în eseul său despre sine. Este o mărturisire amară, pentru că “originalitatea” sa se numește “adevăr” de viață în teatru și nu “singurătate”. Mulți  caută cu disperare “originalitatea” și foarte puțini o găsesc. Mai spune: “Pe cei care ne citesc nu-i vom cunoaște niciodată, dar noi trudim pentru ei.”  (3 martie 2012, Galda de Jos) A trudit și trudește interior, înzestrat fiind spiritual, cultural, chiar dacă truda sa pare frântă pe moment  de lipsa “aplauzelor” la scenă deschisă prin fluxul unei societăți “bolnave”, ignorante a  cuvântului  “valoare”.
         Este o bucurie această carte pentru a îl cunoaște și tinerii pe Aureliu Manea care scrie din “refugiu” cu sinceritate, sensibil, de fapt despre ... lumea teatrului . Shakespeare spunea cu secole în urmă , că scopul teatrului ar fi “să se păstreze ca o oglindă a firii; să arate virtuții adevăratele ei trăsături, păcatului icoana lui, și tuturor vremilor și vârstelor tiparul lor.” Aureliu Manea se supune în destăinuirile sale personale acestor cuvinte înțelepte privind drumul vieții de creator în teatru.
         Cu modestie punctez câteva observații pornite din lectura acestei cărți, pe care nu pot să evit a o recomanda ca un SPECTACOL DESPRE ADEVĂR.
         Mai întâi, în volum sunt prezentate trei scurte piese scrise de regizor. “Penelopa rămâne îngândurată” poate fi o sugestie de cunoaștere a trei tipologii feminine curente în realitate, analizate în relația cu bărbații. Sunt definite prin jocul fin al expresiei replicii cu notă metaforică pornită din motivații culturale și sensibil accent poetic. Oricărui tânăr regizor cultivat, acest text îi poate fi o provocare pentru a o ilustra inspirat scenic. “Repetiția în teatru” cred că poate fi considerată o piesă scurtă, eseu despre culisele teatrului privite de un regizor. Acesta caută vizualizarea scenică a unor sensuri majore și intră în relație cu “funcționarii” actori ai teatrului. “Zâna de la răsărit” este o destăinuire analitică psihologic despre posibila relația  mamă-fiu, încărcată de poezie în replică. Este un text dureros de amar.
         Toate cele trei piese scurte sunt ca … un suflet pus pe tavă de cineva care a trăit și surprinde acele momente conflictuale din realitatea vieții, indiferent de timpul ei istoric. Piesele sale sunt emoție și provocare la introspecție pentru oricine. Sunt dialoguri despre viață redate cu încărcătură poetică,  simbolic desenată prin cuvinte-imagine.
         Alte schițe de imagine desprinse din propria “valiză” de gânduri personale, oferă Aureliu Manea în “Nuvelă”. Continuă de fapt, “motivele” din piesele de teatru, ca numeroase “clipuri” cu iz poetic despre intimitate și “teatrul ca un deșert în care răsar flori născute din ghețuri “. Lectura “nuvelei” provoacă vizionarea un film extraordinar prin descrierea impresionantă a momentelor acțiunii, cuvântul fiind un … aparat de filmat, cu scop dublu în relatarea sensurilor imaginii.
          “Singurătatea omului sau Narcis”, ultimul capitol al cărții, este eseul – mărtuire concluzie a judecății perceperii vieții. “În căutarea hranei, omul și-a numit conducătorii”,  este subliniată ca idee, la un moment dat de  autor, ca o constatare universal valabilă. Sunt numeroase judecăți cu sens major, desprinse și comunicate în scris din experiența vieții personale și profesiei pe care Aureliu Manea le face fără revoltă, doar în  scopul constatării pentru provocare la meditație interioară.
         “Texte regăsite” este un “spectacol” unicat despre viața receptată de un OM sensibil, poet în comunicarea  culturală a ideilor ce îl macină și pentru care teatrul a fost și rămâne adevărul surprins din viață, indiferent de epocă,  starea societății și cea personală.

P.S. Mulțumesc doamnei Viorica Samson Manea care mi-a prilejuit comunicarea online prin această carte cu AURELIU MANEA, care este și rămâne, regizorul fără de pereche.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu