sâmbătă, 9 decembrie 2017

“REGELE MOARE” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Mare

UN SPECTACOL MEMORABIL! 


         Pe nedrept Eugene Ionesco, autor și al piesei “Regele moare”, a primit eticheta de creator al teatrului absurd. Dramaturgul s-a aflat mereu în creațiile sale în căutarea “unei lumi mai luminoasă decât lumina”, dar nu a reușit să o descopere, cum nimeni nu o poate descoperi. “Scriu ca să regăsesc lumina aceea și ca să-ncerc s-o împărtășesc” era cerdința lui Eugene Ionesco. Nu a putut să o descopere, dar a aflat … absurdul în “omul rătăcind fără scop, un om care și-a uitat scopul, rupt de ceea ce era pentru el esențial (…)”. Acea formă a “absurdului” existențial se regăsește în piesele sale în care “Nimic nu e CUMPLT, / Totu-i cumplit. / NIMIC nu-i comic. / TOTUL e tragic. / Nimic nu-i TRAGIC, / Totul e COMIC … “, cum considera scriitorul realitatea. Mărturia sa ne e alcătuită din jocuri de cuvinte de cel care și-a intitulat creațiile “antipiese”, “drame comice” sau “farse tragice”. În volumul său de eseuri “Note și contranote”, Eugene Ionesco subliniază – “În realitate existența lumii îmi pare nu absurdă, ci de necrezut, însă înlăuntrul existenței și al lumii se poate vedea limpede, pot fi descoperite legi și stabilite reguli ”. În “Regele moare” își dezvăluie impresionant frica de bătrânețe și moarte. La doi ani după lansarea piesei în 1962, Eugene Ionesco scria în “L’Avant Scene” despre personajul central, Beranger “ … omul e rege, rege al unui univers. Fiecare dintre noi este centrul lumii și, de fiecare dată când un om moare, când moare un rege, trăiește cu sentimentul că lumea întreagă se năruie, dispare odată cu el. Moartea acestui rege se înfățișează ca o suită de ceremonii derizorii și fastuoase în același timp – fastuoase pentru că sunt tragice.”

        
Evocările de mai sus sunt o “prefață” argument pentru comentarea spectacolului de excepție regizat de Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Național “I.L.Caragiale”, cu o distribuție de valoare, dominată în rolurile cheie prin Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Andrei și Andreea Grosu demonstrează o amplă documentare în viziunea regizorală pentru a îl readuce la “lumină” pe Eugene Ionesco. Documentarea s-a înfăptuit și cu sprijinul fiicei dramaturgului, Marie-France Ionesco, prezentă și în programul de sală al spectacolului, un program – document, nu numai pentru public, dar chiar și pentru acei regizori ambițioși care pun în scenă piesele lui Eugene Ionesco; programul este ilustrat și cu desene ale dramaturgului, în condiții grafice reușite.

În marea lor majoritate, punerea în scenă a pieselor lui Eugene Ionesco suferă de modul pleonastic în care regizorii aplică o falsă definirea a absurdului existențial, încărcat de ilogice metafore și de interpretarea personajelor fără profunzime. Rezultatul sunt spectacole lipsite de consistență emoțională, comedii tragice, exterioare tematicii cizelate de dramaturg. Andrei și Andreea Grosu propun un spectacol tragicomic realist construit cu minuție, cu actori transpuși cu sinceritate în personajele atribuite, interpretate conform teoriei lui Stanislavski propusă și astăzi chiar și peste ocean în marile școli de arta actorului. Regizorii dezvoltă reprezentația pe două coordonate. Cea principală este Omul Beranger aflat în pragul morții care vrea însă, bucuriile unei vieți veșnice și uită de fărădelegile făptuite. Nelegiuirile sale au avut un efect grav însă în societatea în care întâmplător a fost chiar rege și acest aspect devine a doua coordonată a viziunii regizorale subtil sugerată. Conceptul regizoral nu este tezist, ci o oglindă a finalului existențial al unui om, indiferent de ce rang a avut în viață. Omul Beranger s-a sprijinit mereu în viață pe sceptru care îi e acum doar un baston.
De când a fost consolidată și refăcută clădirea Teatrului Național “I.L.Caragiale” în Sala Mare nu s-a reușit din 2015 să prezinte un spectacol meritoriu. Pentru “Regele Moare”, în sfârșit s-au găsit soluții inventive de întrebuințare a capacităților scenei Sălii Mari. Scenograful Vladimir Turturică plasează în centrul scenei decorul pentru o sufragerie din locuința unei familii burgheze. Scena e goală, neagră, sufrageria semnificând un minuscul segment din univers, iar în final, acest segment va coborâ prin manevre tehnice, “segmentul” va fi îngropat. Sufrageria e încărcată de obiecte, folosite mereu cu sens pentru situații și substratul lor; bufetul găzduiește cele necesare unei mese, printre ele aflându-se și câteva … coroane din carton. Beranger Întâiul – rege și Regina Marguerite – prima soție a regelui vor apela la aceste coroane, ca și Regina Marie – cea de a doua soție a regelui căreia îi revine o coroană mai mică. Din o serie de elemente, inteligent folosite – coroanele, ca și globul pământesc luminat, conceptul regizoral compune trimiteri simbolice în această rafinată scenografie realist realizată de Vladimir Turturică.

Finalul unui om-rege e judecat de cei din jurul său și prinde viață scenică în ritm palpitant, captivează prin merituoasa interpretare a celor șase personaje de către actori din diferite generații. Timp de o oră și patruzeci de minute se creează o relație tensionantă între personaje, dar și între ele și publicul care urmărește cu respirația tăiată monologurile lui Marguerite și Beranger. Prima soție a regelui, regina Marguerite prin monologul din final închide povestea morții lui Beranger, iar publicul se teme să aplaude fiind rămas sub vraja interpretării Marianei Mihuț care i-a copleșit prin emoția transmisă. Mariana Mihuț concepe magistral rolul acelui judecător care pune întrebări vieții și celui care s-a crezut rege atotputernic și refuză moartea. Superlativele sunt sărace pentru interpretarea personajului de către această cu adevărat Mare Actriță, cât și pentru cea a lui Victor Rebengiuc transpus în Beranger rege, un alt Mare Actor al teatrului nostru. Victor Rebengiuc propune un Beranger om măcinat de disperare care refuză sfârșitul în numele autorității sale de rege al vieții și cere mereu în direct sprijin spectatorilor pentru a îl salva. Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc înfăptuiesc ceea ce se poate numi creații actoricești.
Vârfuri actoricești din diferite generații prezintă admirabil personajele care le revin, sunt mereu în relații cu partenerii, iar când nu au replică participă expresiv la susținerea situațiilor. Ana Ciontea este regina Marie, a doua soție a regelui Beranger Întâiul, iar actrița subliniază cu finețe lipsa de judecată a acestei femei mereu în lacrimi în fața sfârșitului partenerului iubit, naivitatea celei care nu înțelege mai nimic din ce se întâmplă în jurul ei. Excelent arată actrița portretul unui om fără discernământ care crede doar în sentimentul unei iubiri de fapt absurde. Șerban Pavlu este mereu în acțiune în rolul Doctorului “care e și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog”. Uimitor, la nuanță, sugerează actorul neputința doctorului de a fi salvator al vieții, dar și gândul interior de judecare a “regelui” care își merită sfârșitul pentru cele făptuite în viață.

Spaima morții care stă în umbra acestei familii “regale” are efect și asupra slujitorului, Guardul și al Juliettei, “servitoare, infirmieră”. Guardul interpretat de Richard Bovnoczki e înspăimântat și copleșit de frică se manifestă stângaci în diverse situații, dar actorul transmite și gândul ascuns în subconștient de personajul care speră că prin moartea regelui urmașul său va fi mai bun. Remarcabil își construiește personajul, Richard Bovnoczki. Minunată este Florentina Țilea în Juliette, ființa fragilă și neajutorată care însă, vrea mereu să dea o mână de ajutor celor din preajmă, având un trecut tăinuit. Prin Richard Bovnoczki și Florentina Țilea regia reușește să transmită dramatic situația acelor oameni mereu supuși, slugi ai unui sistem, dar care fiecare în interior deține iluzii personale despre viață.

“Regele moare” rămâne un spectacol exemplar în care în sfârșit se “luminează” profunzimea piesei lui Eugene Ionesco. Întâlnirea unor generații de actori și tinerii regizori Andrei și Andreea Grosu are drept rezultat acest spectacol meritoriu care demonstrează că “teatrul adevărat”, fără efecte derizorii regizorale, își continuă cu succes drumul cultural.

duminică, 3 decembrie 2017

“SCUFIȚA ROȘIE” – TEATRUL DE ANIMAȚIE ȚĂNDĂRICĂ / ImPlus


UMOR, POEZIE ȘI … ÎNVĂȚĂMINTE 

         ImPlus – Festivalul Internațional al Teatrului Contemporan de Animație / ediția a 13-a a finalizat perioada încâlcită a festivalurilor de toamnă în care se suprapun festivaluri de tot soiul, iar unele programe propun aceleași spectacole. ImPlus are însă un profil cu totul aparte, este meritoriu organizat și a câștigat prestigiul internațional de care dispune și inițiatorul gazdă al festivalului desfășurat în perioada 17 – 27 noiembrie, Teatrul de Animație Țăndărică. Copiilor, dar și adulților le-a fost propusă o călătorie prin lumea mirifică a poveștilor cu tâlc, animată de artiști desăvârșiți cu păpușile lor senzaționale, în 32 de spectacole. S-au alăturat “colegului” lor Țăndărică, “confrați” din China, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Israel și Italia. Din rândul numeroaselor festivaluri, ImPlus s-a detașt ca un adevărat eveniment cultural de înaltă ținută artistică.

         ImPlus și-a deschis porțile cu premiera “Scufița Roșie” a Teatrului Țăndărică, unde cu surprindere regia aparține unui regizor apreciat al “teatrului pentru adulți”, Felix Alexa. Cu multă sensibilitate, regizorul a adaptat zilelor noastre celebra poveste a Fraților Grimm și Charles Perrault pentru a aminti copiilor și adulților că viața este plină de neprevăzutul peste care trebuie să trecem cu inteligență și curaj. “N-am timp” este o replică importantă pentru mesajul spectacolului, rostită de o mamă, fetiței sale pe care o trimite cu merinde la bunică. Replica o aud des copiii de astăzi în familie! Felix Alexa conduce amuzant, cu accente poetice și multiple pilde, ilustrarea scenică a cunoscutei povești.
        
Scenograful Marian Sandu învelește reprezentația într-un decor mobil, bine dirijat din panouri care indică diverse locuri ale acțiunii. Firește, punctul forte sunt păpușile, construite original; lupul cel rău este supradimensionat ca imagine, în raport cu bunicuța, vânătorul și acele multe gâze întâlnite de fetiță în drumul său. Lumea “păpușilor” se completează prin două personaje de importanță pentru derularea acțiunii, Scufița Roșie și Povestitorul – întrupate de actori, fără sprijinul marionetei.

        
Marionetele prind viață prin dibăcia unor minunați actori – Liliana Gavrilescu, Daniel Stanciu, Florin Mititelu, Adrian Lefter, Dan Codreanu și Ana-Maria Bălescu. Sunt adevărați vrăjitori care se transpun în personajele pe care le mânuiesc cu pricepere. Eroina, fetița numită Scufița Roșie după trenciul primit cadou de la mama sa este Olga Bela care cu mult farmec trăiește intens prilejul întâlnirii naivei copile cu binele și răul din lume.
         “Scufița Roșie” este un spectacol reușit care provoacă amuzant un dialog cu micuții spectatori, uimiți de ilustrarea pe scenă a poveștii cunoscută lor de pe … tablete. Ei se implică în acțiune, avertizează zgomotos pe fetiță de pericolul Lupului cel rău. Este atractiv și pentru adulți să urmărească istoria Scufiței Roșii, inventiv povestită scenic de Felix Alexa.
         Teatrul de animație rămâne în memoria multora, ca amintire de neprețuit din copilărie. Acest teatru special impresionează prin măestria unor artiști, înfrățiți cu marionete fantastice și din păcate, marginalizați de comentatorii vieții teatrale. Acești maeștrii vrăjitori dau viață adevărată unor păpuși, dar dețin și harul unor actori de înaltă clasă care oricând pe o scenă pot realiza personaje fără sprijinul unei marionete.


P.S. Din păcate, nu am putut urmări întregul program al festivalului din motive obiective – pierderea unui suflet prieten de mare artist, o Stea care a plecat să se odihnească printre… Stele.

marți, 21 noiembrie 2017

“IUBIRE NESFÂRȘITĂ” și “LE SACRE DU PRINTEMPS” - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

       ARMONIOASĂ ÎMBINARE CLASIC - MODERN
         Opera Națională din Capitală surprindre din nou, cu propunerea ilustrării scenice prin balet a două capodopere muzicale: Concertul Imperial pentru pian și orchestră nr.5, opus 73 de Ludwig van Beethoven – “Iubire nesfârșită” și “Le Sacre de printemps” de Igor Stravinsky. Este un spectacol coupe de balet făurit scenic excelent de regizorul și coregraful Renato Zanella, în colaborare cu scenograful arhitect, Octavian Neculai; spiritul creator al acestora, inspirat se aplică baletului Operei Naționale și demonstrează cum baletul clasic se transformă subtil în dans contemporan, fără ostentație.
         În 1913, prin “Le Sacre de printemps” se schimba fața dansului, compozițiile lui Stravinsky fiind punct important al prefacerii stilului tradițional al baletului, dar “Concertul Imperial” de Beethoven a rămas din 1811 numai o capodoperă concertistică. Renato Zanella, cu o bună inițiativă, alătură pe cei doi titani ai muzicii și reușește un impresionant spectacol în care corpul uman exprimă scenic stările construite din sunetele compoziților. Renato Zanella a realizat regia și coregrafia acestor compoziții și la Wiener Staatsoper unde zece ani a fost director al compartimentului Wiener Staatsballett. Acum, dă o nouă fața proiectului de la Viena prin decorul și luminile, inventate cu fantezie de Octavian Neculai. Subliniem că este un eveniment ca Renato Zanella, personalitate europeană cu multe spectacole pe marile scene ale bătrânului continent, să fie astăzi, coordonatorul artistic al baletului Operei Naționale București.
     
“Iubire nesfârșită” precizează prin titlu, tema aleasă de regizor și scenograf pentru ilustrarea scenică a muzicii. “Scenariul” coregrafiei nu are o acțiune conflictuală, propune doar, omagierea sentimentului de iubire sugerat de fermecătoarea compoziție datorată lui Beethoven. Este necesară precizarea că a fost interpretat remarcabil, “Concertul Imperial” de orchestra Operei, dirijată de Vlad Conta cu participarea extraordinară a pianistului de excepție, Toma Popovici. Compoziția “citită” de acești maeștrii ai sunetului, emoționa publicul. Omagiul iubirii conceput de Renato Zanela și-a găsit un sprijin deosebit și în cuceritorul decor, original creat de Octavian Neculai. Cu știința arhitectului, acesta desenează un decor în mișcare numai din … spoturi de lumină cu diferite intensități, dictate de motivele muzicale. Intersectarea spoturilor, jocul lor abil, manevrat prin dotarea tehnică a scenei Operei, transmit tensiunea sentimentului fără de sfârșit al comunicării prin dragoste. În această lume a luminii, Renato Zanella prezintă evoluțiile a șase cupluri, desprinse din ansamblu, reîntoarse la el, trăind intens sentimentul iubirii. Arta regizorului – coregraf rezidă prin îmbinarea armonioasă a tehnicii tradiționale, clasice cu expresia modernă a dansului contemporan. Costumele create de Rodica Eșanu sunt mulate pe corpurile balerinilor, aparent uniform coloristic, dar aduc un sprijin substanțial intențiilor coregrafului; nu se folosesc clasicile “tutu-uri”, dar balerinele dansează în poante.


Excelent adaptează Renato Zanella tehnica tradițională cu inflexiuni moderne ale corpului prin mișcare și poziții. Corpurile “vorbesc”, transmit senzații, sentimente tensionate. Cristina Dijmaru – Ovidiu Matei Iancu se adaptează admirabil propunerilor conceptului regizoral, ca și cuplurile alcătuite din Mihaela Soare – Bogdan Cănilă, Lorena Negrea – Robert Enache, Andra Ionete – Valentin Stoica, Ada Gonzalez  - Sergiu Dan, Greta Niță – Egoitz Segura. Ansamblul se mulează acestui concept regizoral – coregrafic, cu mici stângăci în unele momente, în special din partea balerinelor în uniformizarea expresiei corporale a grupului. “Iubire nesfârșită” este o reușită “traducere” scenică a muzicii genialului Beethoven pentru o încântătoare pledoarie despre dragoste, cu pasiune executată de dansatori. 
         “Le Sacre de printemps” de Stravinsky beneficiază de interpretarea muzicală ireproșabilă a orchestrei Operei, dirijată de Vlad Conta, dar propune o nouă treaptă în arta dansului modern. La premiera din 1913, pe muzică se plia un scenariu inspirat dintr-o legendă păgână, despre sacrificiul unei fecioare pentru renașterea naturii primăvara. Renato Zanella concepe un alt scenariu, cu subtilă trimitere la războiul din fosta Iugoslavie, a luptei dintre etnii și religii diferite.

 Decorul se schimbă, Octavian Neculai marchează fundalul printr-o schelă posibil a aparține unui templu cu o ușă și o pantă de intrare ce va deveni roșie când liniștea unei comunități va fi distrusă prin uciderea femeii și iubitului veniți în acel loc. Decorul servește desăvârșit încărcătura dramatică a ilustrării coregrafice a muzicii. Costumele aparent simple ca linie, create de Rodica Eșanu, prin dezgolirea superioară a trupurilor luptătorilor din acea comunitate, cu accente de roșu în jurul gâtului, trimit la confruntările violente din acea lume. Poantele dispar, dansatorii servesc expresiv linia modernă a mișcării, căreia îi aplică stăpânirea tehnicii clasice. Se practică multiple expresii corporale, se optează și pentru rămânerea în poziție câteva secunde pentru a spori dramatismul unor momente. Coregrafia prin minunații balerini relatează prin mișcare și dans, cum războiul în numele etniei și religiei distruge liniștea unei comunități. Perfect se dăruiesc sitauațiilor dramatice expuse prin dans, cuplurile Cristina Dijmaru – Ovidiu Matei Iancu, Bogdan Cănilă – Alexandra Gavrilescu, Valentin Stoica – Lorena Negrea și Sergiu Dan – Adina Manda.

În aceste cupluri, luptătorii - balerini sunt în prim planul atenției. Pentru ilustrarea situațiilor conflictuale ansamblul practică o mișcare în forță, în funcție de personalitatea luptătorilor, remarcabilă fiind implicarea fiecăruia. Disperarea, căutările de salvare a sufletului sacrificat, ucis al tinerei femeii, sunt excelent exprimate de Cristina Dijmaru prin maleabilitatea expresiei corporale. Renato Zanella reușește o impresionantă coregrafie în cheia dansului contemporan pentru a transmite credibil cât de tragică poate fi agresivitatea în numele unor idei și cum poate distruge omul.
         Spectacolul coupe Beethoven – Stravinsky demonstrează cum pot coopera încântător dansul clasic cu cel modern, când ai la dispoziție o trupă de balet bine pregătită și un regizor – coregraf inspirat.

P. S. Opera Națională din București surprinde mereu prin evenimentele organizate. Un eveniment a fost dedicat aniversării celebrei balerine și artiste, Ileana Iliescu în compania colegului Gigi Căciuleanu. Așa cum merită o mare artistă, aniversarea sa grandioasă, demonstra cât de necesar este respectul pentru valorile artei spectacolului. O altă sărbătorire a fost dedicată lui Ioan Tugearu, personalitate de valoare a dansului și coregrafiei. Poate și în teatru ar fi necesară inițiativa aniversării cum se cuvine, a valorilor scenei noastre!

miercuri, 15 noiembrie 2017

“LIVADA DE VIȘINI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE”

O MARE PĂCĂLEALĂ!
         
Pe afișul și programul de sală scrie: “Livada de vișini” de A.P.Cehov! Este o păcăleală? – vă veți întreba după vizionarea acestui spectacol. Corectă ar fi fost specificarea că regizorul David Doiashvili oferă un spectacol “pretext Cehov” sau “după Cehov” ori o “versiune personală”.
         Cunoscutul regizor din Georgia, David Doiashvili, autor și al spectacolului “Regele Lear” de la Naționalul bucureștean, ia drept pretext subiectul piesei lui Cehov, păstrează numele personajelor și dă frâu imaginației pentru un spectacol dorit a fi original. “Autorul” regizor compune încâlcit o acțiune pe subiectul piesei despre o familie bogată și trăznită care și-a cheltuit averea, a ajuns la faliment și trebuie să vândă ultima propietate, o prețuită livadă de vișini pentru a-și achita datoriile la bănci. Un parvenit, Lopahin, se implică în situația disperată a familiei, îndrăgostit fiind de propietară și oferă soluția - construirea de vile de lux în locul livezii, cu profit pentru propietari! Acțiunea este povestită scenic de regizor ca un scenariu prost gândit pentru o telenovelă ieftină. Din ultima piesă de Cehov, rămân frimituri de scene și regizorul le alătură alte multe momente inventate la întâmplare.

Prezența motivată în acțiunea gândită de Cehov a unor personaje de plan secund, e amplificată de regizor care le atribuie scene speciale, fără nicio noimă. De pildă, Charlotta, “bona” Aniei care venea de la Paris cu Ranevskaia, devine din prima scenă a reprezentației, comentatorul bizar al acțiunii, dă și indicații regizorale de pe marginea spațiului de joc, e nemulțumit/ă afirmând “Ce cafea proastă au ăștia!”, rolul fiind tratat ca un travesti prin distribuirea lui Istvan Teglas. Primesc noi atribuții și lacheul Iașa, venit tot de la Paris cu Ranevskaia, și Duniașa, servitoarea de la conac. Iașa dă lecții de franceză Duniașei și nu îl suportă pe bătrânul lacheu de la moșie, Firs, “boșorogul’ cum îi numește el. Spectacolul durează peste trei ceasuri, plus o pauză, fiind supraîncărcat de scene inventate de regizor, lipsite de sens.

Apar în această “telenovelă” regizorală scene între Iașa și Duniașa în costume de baie în stilul epocii, scene cu Gaev alături de cele două fete, surorile Ania și Varia, etc. “Versiunea” regizorală a acțiunii departajează scenele, prin mișcarea agitată mereu a personajelor, completată de țipete, derulată în jurul spațiului central de joc. Împresia acesteor mișcări bezmetice, dublată de modul în care regizorul tratează fiecare personaj, transmite concluzia că de fapt, familia Ranevskaia – Gaev fratele, și cei din preajmă, sunt niște nebuni scăpați de subcontrolul doctorului. Evident că regizorul intervine și cu replici inventate, de o proastă calitate în intenția susținerii scenelor noi apărute în acțiune. Astfel, concepute regizoral haotic acțiunea și personajele, fără recunoașterea că A.P.Cehov e doar un pretext, rezultă un spectacol lipsit de o temă concretă și emoție, invadat mereu de fum. În debutul reprezentației, când fumul pătrunde spre spectatorii aflați în “sala” improvizată pe scena mare a Sălii Mari a Naționalului, un pompier vine și avertizează publicul că în cazuri extreme, trebuie să apeleze la o serie de ieșiri pentru salvare!
        
În programul de sală, autorul acestui spectacol, David Doiashvili ține să facă unele lămuriri privind conceptul său regizoral și modul în care privește fiecare personaj, numai că ele nu se potrivesc cu ce se întâmplă pe scenă, unde despre Cehov nici nu poate fi vorba. Aflat “De partea cealaltă a timpului” iată ce declară cu nonșalanță, David Doiashvili: “Livada de vișini e un spectacol foarte important pentru mine. Știam deja fiecare nuanță a textului încă dinainte de a începe repetițiile, pentru că Cehov este unul dintre cei mai importanți și mai subtili scriitori, așa că e esențial felul în care îl descifrăm, în care îl citim astăzi. Dacă într-o montare după Shakespeare poți face aproape orice, aici nu se poate, toate momentele teatrale sunt extrem de delicat construite.” Într-adevăr în “Regele Lear”, David Doiashvili “a făcut aproape orice” ca să nu îl mai înțelegi pe Shakespeare, dar continuă aceiași manieră să o aplice și “subtilității” lui Cehov pentru gloria sa de regizor modern, original care sună a impostură după aceată declarație. În acest spectacol, regizorul se vrea a fi mai presus și de Cehov și propune o “telenovelă” de mahala, incoerentă și ilogică prin scenele inventate și tratarea personajelor.
      
Ranevskaia este pentru regizor “o femeie-vampir care nu lasă nimănui loc (…) Nu se învinuește de moartea copilului său. Știe ce face și își trăiește propia viață așa cum dorește (…) face totul la extrem”. Așa percepe regizorul “subtilitatea” lui Cehov și pe Ranevskaia, nobila moșiereasă care devine în spectacol o femeie frivolă, nimfomană. Se întâlnește cu Lopahin care pătrunde pe “fereastră”, când aceasta face baie în costumul Evei. Femeia îl provocă pe Lopahin, dar și pe alți bărbați, chiar și pe veșnicul student Trofimov care nu reușește însă, să îi satisfacă poftele sexuale. Până la vinderea livezii, Ranevskaia ca înfățișare pare a fi o patroană de bordel. Costumele create de Tamara Kvesitadze și Gabi Albu sunt neinspirat atribuite personajelor. Nobila Ranevskaia venită la moșie de la Paris, poartă rochii de prost gust și o perucă roșie care dezavantajeză înfățișarea personajului, dar și pe interpreta rolului Monica Davidescu; bărbații poartă pantaloni de trening sportiv, cu vipușcă pe laterale; Charlotta e îmbrăcată într-un costum cu crinolină ca întrun spectacol de circ și un costum de “marinel”. Singurele costume mai acătării, sunt cele pentru Varia și Ania. Revenim la personajul Ranevskaia, rolul este atribuit unei duble distribuții Irina Movilă / Monica Davidescu. (Am urmărit doar reprezentația cu Monica Davidescu.) Regia impropiu împinge spre erotism manifestări ale personajului, în prima parte a reprezentației; după vinderea livezii, Ranevskaia apare răvășită cu părul alb, ca o nebună! Actrița încearcă să se adapteze “telenovelei” regizorale, în care Ranevskaia este un personaj lipsit de consistență, de sentimente și atitudini în situații și relații, e doar o femeie frivolă care eșuează în nebunie. Lopahin ar fi pentru conceptul regizoral, salvatorul de faliment al propietarilor livezii, e un bărbat ciudat, îndrăgostit de Ranevskaia, dar și de Varia. Nebunia îl paște și pe el, în final. Regizorul declară că “Lopahin are o anumită carismă. Chiar dacă are și ceva sălbatic, o forță brută, în relația cu Varia dovedește un tip de candoare și timiditate”. Astfel, caracterizarea în scenă a lui Lopahin trebuie  … să reuneacă mai multe personaje; devine pasional în relație cu Ranevskaia, ajunge să se dezbrace în costumul lui Adam, fără viță de vie și să susțină o scenă cu Varia aflată în lenjerie intimă de epocă! Supus indicațiilor regizorale, Ioan Andrei Ionescu încearcă sugerarea mai multor personaje, dar importanța lui Lopahin pentru acțiunea “telenovelei” și tematica “decedatei” piese de Cehov, sunt anulate total, iar într-o scenă din multele finaluri ale reprezentației, inventate de David Doiashvili, personajul plin de sânge leșină și pare a fi nebun. Spectacolul este îngălat de numeroase finaluri, cu afișul “De vânzare” al livezii sau cum Ranevskaia cu toporul vrea să doboare vișinii, etc, scene inventate fără pic de logică, par un delir în care ajung personajele după vinderea la licitație a livezii. Versiunea regizorală uită de miezul tematic al confruntării dintre două segmente sociale existențiale și rezumă conflictul la poftele erotice ale personajelor. Relația Iașa – Duniașa intră și ea în demersul  ilustrării sexualității; cei doi fac dragoste în dulapul simbol a o sută de ani de existență, Iașa apare în izmene, etc. Regizorul precizează că Iașa ar fi un personaj “efeminat”. Pe scenă, în interpretarea lui Silviu Mircescu, lacheul Iașa e un bărbat puternic care își arată mușchii și bustul tatuat conform modei actuale și te miri că regizorul nu a inventat pentru el și o scenă de amor cu Ranevskaia. Ana Covalciuc încearcă să stabilească pe cine iubește personajul Duniașa, pe Iașa sau pe Epihodov, când …  vrea să învețe limba franceză. Fără logică dezvoltă în “telenovela” sa regizorul personajul Charlotta pe care o consideră “omul care știe viitorul” și îi anulează orice undă de caracterizare existentă inițial în piesa lui Cehov. Actorul Istvan Teglas specialist în arta expresiei corporale, oferă portretul unui claun aparte, aplicat acestui rol de “scamator”, construit fără idee convingătoare de regizor. David Doiashvili aduce mereu în situații și prezența lui Firs și consideră că “actul IV este actul lui Firs, este punctul de vedere al uni observator”! Mihai Consntantin încearcă să deseneze un Firs cocoșat de bătrânețe, decrepit, reprezentant al trecutului care apune. Fără consistență sunt și intervențiile personajului Pișcik în acțiune, concepute de către regizor; personajul interpretat de Vitalie Bichir cerșește mereu, șmecherește bani. Regizorul transformă în figurație activă personajele Epihodov și Trofimov. Primul pare un nebun înzestrat cu pistol, îndrăgostit lulea de Duniașa și rolul îi revine lui Idris Clate. Studentul care ar vrea să stabilească liniște în lume, Trofimov, pare un tânăr superficial chiar și în dragostea față de Ania și e interpretat de Rareș Andrici. Nici acest personaj nu își mai găsește un rost în “telenovela” regizorului. Gaev, fratele lui Ranevskaia, devine un șugubăț, lipsit însă, de judecată, un comic care tulbură situațiile dramatice prin prezența sa. Gavril Pătru prezintă acest personaj în conformitate cu “versiunea” regizorală că “nu a crescut foarte mult, nu pare a fi un matur” și “descoperim un băețel”. Naivă, vrăjită de farmecul Parisului este Ania căreia Crina Semciuc îi dă o aură copilaroasă, iar Raluca Aprodu reușește să impună coerență prin ținută Variei.Toți acești actori, plus Raluca Aprodu în personajul Varia, erau capabili să definească fără reproș personajele din “Livada de vișini” de Cehov, dar regia le-a atribuit alte personaje care doar poartă aceleași nume cu cele din cunoscuta piesă. Actorii fac eforturi de a aminti prin vreo replică de personajele distruse de ghiveciul “telenovelistic” cu accente erotice stupide în care îi implică David Doiashvili.
        
Oferta de decor concepută de Tamara Kvesitadze și Gabi Albu pare împrumutată dint-un alt spectacol, ca și muzica lui Nikoloz Rachvelli Memanishvili. Plasarea decorului ridică probleme pentru public, în primul rând prin amplasamentul gradenelor care obligă spectatorii să parcurgă cu mare atenție scări să nu își rupă picioarele, până își pot afla locul. Apoi, spectatorii care stau pe lateralele sălii improvizate pe scena mare a Sălii Mari, vor constata că văd foarte greu ce se petrece pe scenă, din cauza decorului. Spațiul de joc e marcat pe laterale de bănci din alte timpuri pe care se vor refugia actorii, iar la prima vedere, e decorat din câțiva vișini în floare – crengiile lor fiind prinse și pe tavanul sălii improvizate -, un pat și o baie, câteva obiecte din altă epocă și în centru bătrânul dulap de o sută de ani, cum spune o replică. La venirea de la Paris a familiei, spațiul de joc e îngrădit de pereți transparenți coborâți din pod, pereți care se vor ridica la final. Manevrarea pereților a determinat și plasarea reprezentației pe scena mare, conform voinței regizorului. Firește, pe acești pereți transparenți care îngrădesc “camera copilului” înecat înainte de plecarea la Paris, unde se vor petrece multe scene, vor fi proiectate în unele momente, chipurile actorilor implicați în diverse situații, flori de vișin, ploaie sau vânt. În alt concept regizoral, acest decor putea să sugereze atmosfera unui spectacol cu piesa lui Cehov, dar cum e folosit de David Doiashvili în “telenovela” sa, nu transmite credibil mai nimic. Imaginația regizorului funcționează în spectacol, de parcă acesta ar fi un strungar care crede că lucrează la o statuie, ce va fi mai ceva decât celebra “Venus din Milo”.
    “Livada de vișini” de David Doiashvili s-ar putea să bucure pe unii spectatori străini de Cehov prin “inventivitatea” teatrală a unor scene în care Ranevskaia și Lopahin arată că sunt urmașii lui Adam și Eva. Și actorii pot fi încântați că au prilejul de a trece în CV-ul personal, interpretarea personajelor lui Cehov. Calitatea spectacolului este însă, deplorabilă și jignitor culturală, iar condițiile vizionării din cauza plasării decorului, pot fi jalnice pentru mulți spectatori.