joi, 19 ianuarie 2017

“MACHBET” – TEATRUL “BULANDRA” (Sala “TOMA CARAGIU”)

SHAKESPEARE ȘI ACTORII … VICTIMELE UNUI REGIZOR

         După patru secole de la trecerea în neființă, Shakespeare … trăiește fiind “contemporanul nostru”, piesele sale celebre îi atestă valoarea pentru că sunt “oglinda” lumii indiferent de secol. Unii dintre regizorii de astăzi însă, ambiționează, să demonstreze cât de contemporan rămâne bătrânul Will, apelând la “modernizări” prin inovații teatrale ilogic plasate. Un exemplu, oferă și invitatul Teatrului “Bulandra”, Michal Docekal, regizor ceh, o personalitate premiată pentru alte proiecte, din 2015 președintele Uniunii Teatrale din Europa. Regizorul propune o adaptare a piesei “Macbeth”, alături de echipa cu care lucrează permanent, “adaptare” precizată doar, în programul de sală prin specificarea -  “dramaturgia Daniel Pribyl”. În alte țări se poartă această formulă care înlocuiește adeseori “adaptare” sau “după” piesa dramaturgului X. “Dramaturgia lui Daniel Pribyl”, în traducerea vulgară în versuri căznite de Horia Gârbea, scriitor și autor al unor piese de teatru, are drept rezultat un “scenariu” ce distruge substanța cuvântului prin care Shakespeare motivează în profunzime situațiile.

 “Dramaturgia lui Daniel Pribyl” servește regizorul care a ales piesa … “din pricina vrăjitoarelor”! Cele trei vrăjitoare prezente din prima scenă a piesei, regizorul consideră că “devin o forță în viața socială, schimbând destine, dar și viziunea oamenilor care nu mai știu ce e adevărat și ce nu”, așa motivează opțiunea sa în programul de sală. Michal Docekal compară în precizările referitoare la conceptul regizoral, “vrăjitoarele” cu puterea de astăzi a informațiilor false promovate de internet și mass media! Cele trei “vrăjitoare” sunt însă, numai elemente din ansamblu magic al piesei prin care Shakespeare a amplificat simbolic tema crimei ca soluție a obținerii puterii depline.

 În reprezentarea scenică, purtând cioc, “vrăjitoarele” sunt membrele unei echipe de figuranți dintr-o lume ridicolă unde unii prin crimă se pare, transferă la alții, o coroană mare de fier reprezentând puterea, “în regatul Scoției”. Subiectul piesei se înțelege, cât de cât, amuzant, ca o parodie. De la lupta pentru puterea supremă de “rege” – tema lui Shakespeare – pornită de Lady Macbeth și soțul “general de armată”, regizorul prezintă scenic pofta pentru funcția de … șef de birou, a unui funcționar “nătâng” de la serviciul de pază, a unei familii nebune, delirante.
În imaginea generală a spectacolului, sângele crimelor va afecta victime și ucigași printr-o metoda originală a regizorului.
 Din bucătăria familiei Macbeth, indicată în decor, sângele provine de la … un flacon de ketchup care mânjește până și sulul de hârtie pentru vase. Nu se poate remarca, dacă flaconul este de ketchup picant sau dulce! Soții Macbeth vor să își spele și mâinile după crime și apelează, tot de la bucătărie, la flaconul de … Fairy, un produs de spălat vase, cunoscut oricărei gospodine. Acestea sunt doar câteva exemple din inovațiile regizorale de a arăta că Shakespeare ar fi… contemporanul nostru.
         Viziunea sa “originală”, Michal Docekal o înfăptuiește scenic cu ajutorul echipei personale: Martin Chocholousek – decor, Hana Fischerova – costume, Ivan Acher – muzica și Arcadie Rusu din Chișinău – coregrafia. Fără rost în spectacol, se cântă la microfon și se dansează. 

Decorul marchează cinci spații de joc. Pereții glisanți din fundal deschid spațiul de joc al coșmarurilor, cum este de pildă, momentul mesei “regale”, cu invitații purtând măști de animale. Pe una din lateralele decorului, apar și gemulețe, iar unele situații vor fi comentate prin geam, de două personaje ciudate. Pe cealaltă laterală, o ușă glisantă dezvăluie bucătăria familiei Macbeth, cu toate cele necesare plus un frigider cu bomboane de ciocolată din care se servește copilul Fleance, fiul lui Banquo (Flavius Chivu). 

Tot pe laterale, dar la marginea scenei, sunt pereții unor cuști care găzduiesc inexplicabil unele personaje. Spațiul central de joc al scenei, încadrat de acești “pereți” rămâne gol, având numai pe o laterală o canapea modernă, neagră, de piele. Acesta este decorul imaginat de Martin Chocholousek, multifuncțional, dar lipsit de o solidă motivare în raport cu intențiile piesei.
Costumele sunt în același stil, să îi spunem postmodernist. În debutul reprezentației actorii susțin un dans, cu excepția celor distribuiți în cele patru personaje considerate centrale de regie. Toți vor avea, costume negre uniforme, iar fustele purtate și de bărbați, trimit cu gândul la filmul “Castelul din pădurea împăienjănită”, ecranizarea piesei “Macbeth” de celebrul regizor japonez Akira Kurosawa.

Personajele trec apoi, unii la costume cu croi actual, modern. Macbeth când nu rămâne în chiloți sau cu bustul gol, poartă un pantalon de trening, ansamblat unei haine negre și cămăși albe, elegante, iar soția, când nu e în cămașă de noapte, poartă o rochie distinsă și apoi o altă ținută ca de bal al cărui croi se îmbogățește în spate, când soțul parvine rege. Costumele Hanei Fischerova sugerează nebunia generală a unei lumi bizare, dar nu sunt și sprijin pentru configurarea personajelor și situațiilor în care sunt implicate. Muzica lui Ivan Acher vrea să puncteze, adeseori strident prin accente sonore, atmosfera generală de dezordine și să servească original dansurile care par ale unui trib, în coregrafia lui Arcadie Rusu.
       
  Viziunea regizorală se concentrează pe imagini generale, mișcare și dans pentru construirea unor metafore, ce devin însă, pleonasme ale replicilor. De pildă, dacă se rostește cuvântul “cade”, interpretul cade pe scenă sau dacă Shakespeare invocă magic metaforic în replicii cai, păsări, etc regizorul apelează la măști ori la jocul copilăresc al construcției din hârtie a unor păsări.  “Metaforic” se agită stupid într-un monolog, în fața lui Macbeth și o cruce agățată pe un fir de undiță.
 Lumea tragică a dramaturgului inundată de sângele crimelor, devine la Michal Docekal o lume de nebuni invadată de ketchup. Domină conceptul regizoral ilustrarea scenică fără logică, care împinge adeseori, în grotesc situații, ignorând importanța sensurilor cuvântului, replicii lui Shakespeare pentru a transmite cu emoție tema piesei. “Macbeth” este piesa care încununează tema luptei “regilor” pentru putere din piesele sale istorice, iar Shakespeare devine prin acest spectacol … victimă ambiției unui regizor care își dorește a fi mai presus de el.
        
Partea tristă a acestui spectacol este folosirea de către regizor a distribuției, compusă din actori stimați pentru alte roluri în teatru și în filme sau seriale tv, actori cu expediență, dar și tineri la început de drum. Indicarea distribuției în programul de sală vrea să lămurească atât cât e posibil, haosul “scenariului” și regiei, dar nu mai oferă totuși, precizările elementare și strict necesare pentru a lămuri subiectul – “Duncan, rege al Scoției”, “Macbeth, Banquo – generali în armata regelui” sau “Macduff, … - nobili scoțieni”, etc.
       
  Erau necesare aceste precizări pentru a clarifica demersurile logice ale acțiunii din piesă, spulberate de viziunea regizorală pentru care lupta pentru putere se rezumă la plimbarea unei coroane de la Duncan la Macbeth și în final la Malcolm, fiu al lui Duncan, ucis. Distribuie regizorul pentru rolurile Macbeth pe Marius Chivu, “Lady” Macbeth pe Andreea Bibiri, Macduff pe Cornel Scripcaru și Banquo pe Vlad Zamfirescu, iar pentru 47 de apariții scenice în personaje, unele importante pentru susținerea conflictului, altele doar argumente pentru conflict, doar 10 actori (!!!), marea lor majoritate tineri.  Din cei zece actori de talent, majoritatea servesc o figurație activă, în care nu pot indica rostul intervenției personajelor în situațiile conflictuale. 

Adrian Ciobanu care poartă și în civil o mică barbă, este distribuit în prima vrăjitoare, în Duncan (regele Scoției la Shakespeare), portarul, “Lady” Macduff (compoziție în travesti, firește) și doctorul. Inteligent în expresie, trecând peste aspectul exterior al bărbii personale, Adrian Ciobanu reușește să puncteze profilul general al personajelor; dotat cu flexibilitate corporală, în dans și mișcare se achită admirabil de indicațiile viziunii regizorale. În ciuda eforturilor interpretului, “regele” Duncan însă, punct de pornire al conflictului, nu mai are consistența solicitată de conflict, în viziunea regizorală. Ilinca Hărnuț este a doua vrăjitoare, ucigașul lui Banquo, dar și Malcolm care ar fi fiul lui Duncan, în final purtător al coroanei de fier regale. Toate vrăjitoarele lui Michal Docekal au o mică barbă, un “cioc” precum la circ. Tânăra actriță încearcă și reușește adeseori, să rostească replicile credibil, chiar cu tensiune interioară, în ciuda machiajului. În finalul reprezentației, regizorul forțează exagerat “scenariul” și Malcolm ajuns rege, îi pune cătușe “generalului” Macduff. La Shakespeare, acesta alături de Banquo sunt singurele personaje cu o condiție morală profundă, îngrozite de crimele din jur ale celui dornic să obțină scaunul puterii absolute, Macbeth.

Regizorul amplifică această ultimă scenă, fără o elementară logică, în care încearcă o trimitere a cuplului Macbeth spre cuplul …  Ceaușescu! Michal Docekal inexplicabil, mai vrea să sugereze că Macbeth și Macduff prin imagine sunt “gemeni”; interpreții seamănă ca ținută și poartă la început același costum cu fustă și vestă antiglonț specială, dar în prima parte, Macduff are mâna dreaptă accidentată, protejată de o legătură în jurul gâtului, ca în final, să fie zdravăn în lupta cu Macbeth. Astfel de artificii regizorale, afectează definirea credibilă a personajelor.
 Între puținii actori din distribuție care impun prin rostirea replicii, substanța personajului shakesperian, e Cornel Scripcaru în Macduff, chiar dacă este pus regizoral în situații fals motivate scenic. Actorul construiește remarcabil, în profunzime personajul Macduff prin rostirea replicii. Un alt actor de marcă, Vlad Zamfirescu se “distanțează” de propunerea regizorală și reușește să impună, personajul Banquo,” general în armata regelui Duncan”; actorul definește subtil atitudinea lui Banquo în fața ororilor, colegului de armată, Macbeth, dar personajul nu este susținut de regizor pentru evidențierea menirii sale în acțiune.

O altă tânără actriță, Irina Ștefan trebuie să rezolve o serie de apariții scenice ale personajelor Donalbain (cel de al doilea fiu al lui Duncan, cum precizează Shakespeare, dar nu și regizorul), a treia vrăjitoare, o doică, Seyton (ofițer din suita lui Macbeth, cum indică dramaturgul) și un ucigaș al lui Banquo – “generalul din armata regelui”, ca și Macbeth. Actrița își poartă bărbița de la machiaj în aceste personaje și încearcă să le motiveze prezența în diversele situații, uneori reușind. Flavia Giurgiu execută conștiincios aparițiile în “fiul lui Macduff, soldați din cele două armate, un spirit”. Regia arată fără a avea motivare în text, că prezența fiului lui Macduff s-ar petrece în seara ajunului de … Crăciun, iar acesta împodobește bradul. Cu sinceră sensibilitate parcurge Flavia Giurgiu acest moment. Numeroase personaje - figurație activă, revin actorilor: Alin State – “Lennox, Mesagerul, suită, cal, spirit, armată, un păcătos”, cum indică programul de sală, Alex Călin – “Ross, suită, cal, servitor, lord, armată, un păcătos”, Vlad Benescu – “Ross, suită, armată, spirit, Cawdor, fotograf”, rol inventat de regizor pentru a susține că Shakespeare este contemporanul nostru și Anca Diana Roșu – “Slujitoare, spirit, oameni din suită, soldați ai celor două armate, păcătos”, Raluca Nicolae – “Slujitoare, spirit, oameni din suită, servitori, soldați ai celor două armate”. Echipa figurației alcătuită din tineri actori care puteau interpreta roluri, nu exerciții teatrale comune anului întâi de studiu, este ireproșabilă și firește, mândră că se află pe scena prestigiosului Teatru “Bulandra”.
        
Macbeth și Lady Macbeth sunt personajele centrale, bogat construite psihologic de Shakespeare pentru prezentarea credibilă a temei – pofta de putere absolută, implică crime. Regizorul Michal Docekal tratează simplist construirea scenică a acestor două personaje cheie, le rezumă grotesc motivarea dorinței acerbe de parvenire la cârma puterii printr-o teatralitate inspirată parcă din teatrul de revistă. Avea la dispoziție doi actori deosebiți, pe Andreea Bibiri și Marius Chivu, dar nu a exploatat capacitățile lor. Viziunea regizorală și-a dorit ca Magbeth “generalul” să fie un “nătâng”, cum indică și traducerea unei replici rostite, aflat sub papucul ambițioasei sale consoarte.


Marius Chivu, actor cu un bogat palmares de roluri ireproșabile în special în filme, slujește indicațiile regizorului și personajul nu mai are consistență. Macbeth apare ca un bărbat cu forță, în plină putere, dar slab în a gândi, a judeca situațiile dramatice, efectul lor. Macbeth devine uneori chiar comic condus de regie. Replica lui Shakespeare nu mai are substrat, substanță în această tratare a personajului și nici relațiile lui Macbeth cu soția și cei din anturajul “generalului”. Personajul pare comic în situații dramatice extreme.
 Când se elimină din prezentarea distribuției precizările “rege”, “generali”, “nobili”, că nu convin conceptului regizoral, Lady Macbeth era mai adecvat a fi numită doamna Macbeth, iar Lady Macduff să devină tot doamnă. În doamna Macbeth, Andreea Bibiri încearcă să îi descifreze profilul psihologic și uneori, în puține momente, chiar reușește să redea complexitatea personajului prin trăirea interioră a situațiilor și rostirea replicii. Doamna Macbeth se sugerează a fi o consoartă nefericită în relația cu soțul, nemulțumită că nu are urmași, disperată. În această regie, doamna Macbeth devine, o femeie mereu isterică, patetică, se pare că înnebunește, dar nu din cauza crimelor care îi aduc sfârșitul. Regia distruge personajele cuplului Macbeth care sunt sufocate de indicații regizorale în comportament, absurde, penibile. Actorii cad victimele regizorului, fiind obligați să îi servească efectele scenice, iar adeseori, să rostească strident replica, să țipe, să apeleze la microfoane.
     
  Pentru regizorul Michal Docekal importanți nu sunt actorii în descifrarea scenică a sensurilor piesei “Macbeth”, cândva aparținând lui Shakespeare, contează numai imaginea scenică, mișcarea, efectele vizuale. Evident nu lipsesc nici proiecțiile din această viziune regizorală haotică în intenții; pe un ecran mic, sunt proiectate scurte imagini încropit filmate, fără consistență și rost plasate în raport cu derularea situațiilor din scenă. Unii regizori din estul fost comunist care au cunoscut cenzura sinistră a acelei epoci de tristă amintire, acum dau frâu liber fanteziei. Ei uită însă, de menirea lor culturală când activează miezul tematic al piesei alese pentru reprezentare.

După “Regele Lear” de la Naționalul bucureștean, “Macbeth” este un alt exemplu de spectacol lipsit de credibilitate, de transmiterea emoției și provocarea la judecarea tematicii, ridicol vrând să teatralizeze piesa lui Shakespeare, mereu actuală. Originalitatea, inovația teatrală, aplicate unui spectacol de regizor, obligatoriu trebuie să aibă la bază motivare în piesa de teatru aleasă. Să vrei a demonstra că Shakespeare rămâne contemporanul nostru, folosind ketchup și Fairy, e ridicol!

Un comentariu: