marți, 31 ianuarie 2017

“MICUL PRINȚ” – TEATRUL DE COMEDIE

EXHIBIȚIE … TEATRALĂ


         “Micul prinț” de Antoine de Saint-Exupery, scrisă în 1943 devine una din cărțile cele mai cunoscute în lume care a atras și teatrul și filmul, înregistrând numeroase dramatizări și ecranizări. Atracția se datorează faptului că această carte captivează atât copiii, cât și adulții în egală măsură. Acțiunea este inspirată de biografia personală a lui Antoine de Saint-Exupery (1900 – 1944), aviator, dar și eseist, romancier și reporter, căzut pe frontul antifascist. “Micul prinț”, scrisă într-un stil cu totul special, ca o fină alegorie încărcată de metafore, propune ca temă judecarea unor reguli existențiale aparent simple. Are la bază dialogul dintre un om matur – Aviatorul și un copil – Micul prinț. Candid copilul pune întrebări despre lume care răscolesc maturul, îi întorc gândurile la copilărie când curiozitatea nu primea întodeauna răspunsuri la nedumeririle sale. Prin tematica subtil sugerată metaforic, acest “basm fantastic modern” sau “micro-roman” cum mai este considerată scrierea, provoacă emoție oricui, fie copil sau matur. Creatorilor de teatru, “Micul prinț” le provoacă imaginația pentru transpunerea scenică, dar îi și obligă de a transmite credibil tematica abordată de autor, unui public țintă diferit – maturi și copii, laolaltă.
        
“Micul prinț” înregistrează la Teatrul de Comedie un … record – copiii nu vor înțelege nimic din spectacol, iar maturii se vor plictisi. Totul pornește și de la regizorul Alexandru Dabija care implică substanțial în proiectul său o personalitate din zona artelor plastice, pe Mircea Cantor, aflat pentru prima oară în confruntarea cu solicitările scenografiei. La 39 de ani, Mircea Cantor este cunoscut la Paris unde trăiește, în lumea artelor plastice prin expoziții de artă experimentală pentru că în lucrările sale apelează la diverse instalații. Artistul nu a conceput niciodată scenografia pentru un spectacol de teatru. Desigur, am avut mari plasticieni, de pildă Sever Frențiu, care au colaborat cu mult succes și ca scenografi cu regizorii. Mircea Cantor debutează neconvingător însă, ca scenograf. Regizorul Alexandru Dabija și-a dorit o viziune originală asupra “Micului prinț” pe care declară în caietul program de sală, a fi “futuristă” și apelează la Mircea Cantor pentru vizualizarea teatrală a experimentului său. Amintim că în 1908, Marinetti publica în “Le Figaro” – “Manifestul futurist” pentru curentul unui limbaj artistic “îndepărtat de realitate și de exprimarea logică” care vroia să servească mijloacele tehnicii moderne de la începutul secolului XX. În scurt timp, curentul a decedat, a încercat să revină în atenție prin “arta cinetică” în anii ’60, dar a rămas în istoria artelor doar, ca o încercare de inovație.
        
Unul din apreciații regizori de teatru ai prezentului, Alexandru Dabija ia drept pretext scrierea celebră a lui Antoine de Saint-Exupery pentru un experiment “futurist” cu ajutorul lui Mircea Cantor și “îndepărtează” exprimarea teatrală de orice logică. În numele respectivului curent, absurd ales drept pretext, se aplică textului o adaptare exagerată. Personajul copil, Micul prinț, călător prin universul planetelor, caută un sprijin pentru singurul său prieten, o floare, metafora centrală din povestea plin de poezie al lui Antoine de Saint-Exupery. Versiunea regizorului și scenografului transformă “floarea” într-un … vulcan noroios care îl atrage pe Micul Prinț prin noroiul ce “bolborosește” mereu. Imaginea generală a spectacolului va “bolborosi” în jurul conceptului celor doi, ca și rostirea replicii de către actori, rezultatul fiind o formă fără fond.
        
Mircea Cantor își începe experimentul teatral în calitate de scenograf și autor al proiecțiilor video, din foaierul teatrului, transformat în expoziție originală. La intrare, în partea dreaptă, ridică o mică scenă cu podeaua plină de nisip, unde doi copii – un băiat și o fată -, se joacă discret și au o construcție bizară deasupra. Pereții laterali ai foaterului-expoziție sunt îngrădiți de ecrane, iar pe ultimul plasat în unghi cu celălalt, vor fi proiectate filmulețe în alb-negru, firește, cu vulcanii noroioși. În caietul program erau necesare măcar ca reclamă turistică, precizări, că vulcanii ar fi cei filmați în județul Buzău, numiți “Pâclele mici sau mari”. Derutat de cele văzute în foaier, publicul ajuns în sală, va descoperi că pe scenă expoziția continuă prin alte două ecrane – unul în fundalul spațiului de joc, altul pe o laterală a scenei, pe partea stângă privind din sală. Ecranele se vor alătura, uneori în timpul reprezentației, iar cel din stânga va obstrucționa spectatorii de la margine să urmărească, tot filmulețe cu vulcanii noroioși. Sala este traversată de o punte pe care vor păși unele personaje în drumul spre scenă. Mircea Cantor vrea să anime imaginea acestui cadru scenografic cu ecrane albe și scena în negru, prin tot felul de “obiecte” și prin costumele interpreților.

“Obiectele” sunt minuțios realizate din țevi de aluminiu și indică fie scheletul avionului căzut în deșert, fie un glob imens necesar personajului Geograful, fie o sticlă pentru Lampagiu, etc. Mai animă unele scene, o ladă neagră decorată cu elemente fosforescente pentru oaia solicitată ca desen de copil în debutul reprezentației, suluri mari de hârtie folosite de Afacerist și … o Vulpe! Această Vulpe se vrea a fi expresia cea mai originală a scenografiei. În programul caiet de sală există și precizarea “concepție Vulpe: Tiberiu Toitan și Oana Micu”! Aproximativ cinci minute spectatorii vor urmării personajul Vulpe, un construct ce umple aproape scena cu imaginea unei vulpi cu blană răpănită, cu ochi luminoși care după labe pare realizată din ansamblarea flexibilă a unor țevi mai ruginite și este mânuită conștiincios de interpreții unor roluri, îmbrăcați acum, uniform în negru ca păpușarii.

“Concepția Vulpe” și aparițiile Șarpelui într-un scaun cu rotile pentru handicapați, completează “expoziția” scenografului Mircea Cantor care nu susține prin nimic tema și subtila poezie a scrierii inițiale datorată lui Antoine de Saint-Exupery. La rândul lor, costumele scenografului, vor să indice exagerat tipologia personajelor. Avangardistă se vrea și imaginea personajului central, Micul Prinț, transformat prin costum, coafură și machiaj într-un “copil îmbătrânit” pe drumul parcurs în căutarea vulcanilor noroioși.
          Distruge textul și anulează rostul actorilor într-un spectacol de teatru, acest experiment futurist stupid. Cu excepția copiilor din foaier, trecuți în uitare pentru reprezentația din scenă, întreaga distribuție se luptă să dea viață obiectelor scenografiei. Obiecte importante pentru actori, vor mai fi și instrumentele – hang, theremin și handbells, cu denumirile explicate în caietul program de sală. Îmbrăcați în aceleași costume ca pentru Vulpe, negre cu glugă, actorii folosesc aceste “obiecte” pentru interpretarea muzicii Adei Milea, “songuri” în versuri stâlcite. Această muzică arată din nou, că stilul Adei Milea practicat reușit în concertele de început ale carierei sale, a devenit manierist. Intervențiile “songurilor” banale ale Adei Milea, sunt alte efecte, fără noimă plasate în arhitectura teatrală a reprezentației. Tinerilor actori, remarcați în personaje importante din alte spectacole, le revin acum, apariții minore în caricaturi de personaje sau în figurație. Alexandru Bogdan este Înfumuratul și Geograful, Dan Rădulescu, Lampagiul și vocea Vulpii, Lucian Ionescu, Afaceristul, dar ei sunt și instrumentiști și cântăreți cu lavalieră pentru amplificarea interpretării partiturii muzicale. Un alt tânăr actor apreciat, Bogdan Cotleț este distribuit în rolul Aviatorului, personaj tratat de regie fără profunzime și importanța, solicitate de poveste. Valentin Teodosiu în rolul Șarpelui și Eugen Racoți în rolul Regelui, reușesc să dea cât de cât, sensuri replicilor rostite, în ciuda desenului teatral penibil al personajelor – costum și machiaj.
      
  Actrița cu valoare câștigată în spectacolele de la Teatrul de Comedie și cel de la Naționalul bucureșrean (“Între noi e totul bine”), Dorina Chiriac, în interpretarea personajului cheie, Micul prinț, este cea mai afectată de demersul regizoral și scenografic. Inexplicabil personajul apare ca “un copil bătrân” care rostește alb, fără gând, întrebările esențiale ale lui Antoine de Saint-Exupery. În monologul final, Micul prinț ajunge să “bolborosească” replica, când viziunea regizorală îl trimite la moarte în brațele Șarpelui din scaunul cu rotile, iar același “copil bătrân” se va arunca în gol de pe un dâmb din preajma vulcanilor noroioși, în proiecția care completează acest final ilogic, conform intențiilor de practicare în teatru a curentului futurist. “Numai cu inima poți vedea lucrurile corect”, spune într-o replică Antoine de Saint-Exupery, iar această exhibiție teatrală o ignoră, uitând de emoția care obligatoriu spectacolul trebuia să o transmită prin sensurile multiple ale textului și prin personajele metaforă ale poveștii.
         “Micul prinț” este un spectacol care nici măcar nu șochează ca experiment ostentativ. Distruge în numele “futurismului”, farmecul și poezia unei scrieri de excepție, dar nici curentul “futurist” nu îl servește, măcar. Dacă la început de secol XX acest curent vroia să aplice în artă tehnica modernă, la început de mileniu trei, regizorul și scenograful aveau prilejul chiar, să folosească pe deplin inovațiile actuale ale tehnicii, desigur dacă erau mai inventivi. O dovadă a “futurismului” luat doar, pretext pentru a motiva o viziune teatrală incoerentă este și afișul imens al spectacolului din fața teatrului care reproduce jignitor pentru cel care a fost Antoine de Saint-Exupery, una din ilustrațiile sale la cartea “Micului prinț”. Trist rămâne, folosirea unor actori stimați de public într-un spectacol în care devin “obiectele” unui regizor și unui artis plastic, ambițioși, fapt ce îi dezavantajează la recompensarea cu aplauzele meritate.


P.S. Fotografii de Mircea Cantor. 
În anul ce a trecut, conform contractului de colaborare cu Teatrul de Comedie, nu am putut comenta pe acest blog, nicio premieră. În 2017, contractul numai funcționează și pot fi, din nou, “spectator”.
        

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu