miercuri, 31 mai 2017

“DACĂ AM GÂNDI CU VOCE TARE” – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” / CRAIOVA

FILE DE VIAȚĂ … MOTOTOLITE

         În trei ore cu pauză, spectacolul încearcă prezentarea unor “file” din viața locuitorilor unui bloc, cum precizează de la bun început personajul Iulia. Problema majoră a locuitorilor, indiferent de vârstă pare erotismul, sexul, ce duce la conflicte. Textul “Dacă am gândi cu voce tare” este piesa de debut a tânărului dramaturg Adnan Lugonic născut la Sarajevo, iar apreciatul regizor Radu Afrim îi dă viață scenică.
        
La intrarea în sală, privirea spectatorilor e atrasă de scena mare, mobilată excelent prin decorul realizat de Vanda Maria Studrza pentru a servi derularea acțiunii. Dramaturgul prezintă secvențe petrecute în apartamentele blocului, dezvoltate printr-un montaj alert, iar scenografa ingenios mobilează scena goală cu un mic magazin în fundal și o cortină de fier cu câte cinci fotolii așezate pe laterale, două în fundal și unul central. Pe aceste fotolii stau de la început personajele, locuitori ai diferitelor apartamente și vor fi manevrate în cursul acțiunii de actori spre locul central, dictat de diverse situații conflictuale. În debutul reprezentației, pe fotoliul din centru, un fel de casetofon emite strident sunete, scâncete. Pe parcursul acțiunii se va dovedi că acele zgomote ar indica disperarea copilului de câteva luni al Iuliei. “Copilul gândește”, dar nu poate vorbi fiind în primele luni de viață este sugestia care ar servi și titlul piesei cu personaje mature; și ele gândesc situațiile cuplurilor prezentate, dar nu comunică direct, sincer stările interioare ce le macină, legate de dragoste, erotism, sexualitate.       

  Fără să apeleze de astă dată la proiecții video, Radu Afrim își vizualizează teatral conceptul regizoral prin mișcarea scenică, prin dans pe reușita contrubuție a muzicii lui Alex Bâlă. Dansul ingenios conceput coregrafic de Flavia Giurgiu, ca și mișcarea pentru relațiile erotice, sugerează povestea cuplurilor dintr-un bloc. “Vizual” spectacolul servește tematica prin ritmul mișcării și în principal, prin sugestiile decorului Vandei Maria Sturdza completate prin costumele create de Lia Dogaru. Până aici spectacolul pare o reușită, dar teatrul presupune personaje, relații conflictuale solid arătate, replicii descifrate în amănunt, toate fiind demersuri dirijate regizoral pentru a transmite credibil propunerile textului. De astă dată, regizorul pare un bucătar care a pregătit un ghivechi pe gustul propriu, colorat, cu fantezie ambalat, dar … necomestibil convingător pentru consumator.
         În primul rând, piesa este tradusă simplist, fără grijă la nuanțele cuvântului, abundent trivială, iar “p…la mea” colorează limbajul. În al doilea rând, se face evidentă “adaptarea” când se pomenește fără rost într-o scenă importantă din acțiune, de … “coaliția de guvernare”,  de “antenele tv” , scenă asupra căreia vom reveni. În programul de sală nu se precizează, nici autorul penibilei traduceri a textului și nici că ar fi o “adaptare” după piesă. Adnan Lugonic poate că a scris în original replici triviale, dar în limba sa în raport cu situațiile, aveau altă rezonanță. Viziunea regizorală tratează pleonastic majoritatea scenelor cu intenția de a spori efectul satiric. De pildă, dacă replica pomenește cuvântul “ciolan”, “girofar” sau sex cu mai mulți bărbați în cazul Prostituatei, situațiile sunt ilustrate pleonastic în scenă, cu aducerea “ciolanului”, etc. Exagerările intervin cu intenție satirică și pentru prezentarea personajului Gay care trăiește o dramă personală în dragoste.
Spectacolul se vrea o satiră transformată spre final moralizator într-o dramă, dar situațiile propuse de dramaturg își pierd în scenă seva și nu își mai află motivare în acțiunea care devine confuz expusă teatral. Personajele par scheme, caricaturi, iar actorii se luptă să le creioneze convingător, unii fiind cu măsură în interpretare, dar alții parcurg calea exagerării. În genere, regizorul Radu Afrim cu fantezia sa debordantă, uită de îndrumarea atentă a actorilor pentru definirea esenței personajelor, relațiilor și configurarea teatrală credibilă a situațiilor. În “Dacă am gândi cu voce tare”, dansul în ansamblu încearcă să suplinească substratul situațiilor, ca și jocul luminii de a sugera delirul personajelor. Sunt folosite microfoanele pentru “songuri”, dar și lavalierele, în mod neadecvat. Aceste metode solicită efort actorilor și dezavantajează rostiriea cu sens a replicii.
La începutul reprezentației, Iulia, nominalizată în programul de sală Ea, susține un monolog pentru precizarea convenției cu personajele dintr-un bloc. Ea, numită în acțiune Iulia, se află în depresie postnatală și în conflict cu soțul, El. A renunțat la slujbă să stea cu copilul, El muncește, nu se comunică profesia lor, dar ea își dorește acte de iubire, sex. Conflictul dintre soți se agravează, Ea pleacă în lume, se întâlnește cu o boschetară din preajma blocului, numită în acțiune, Raluca, prietenă cu allți doi boschetari, copilul este plasat la doi bătrâni din două apartamente, reuniți cu poftă de dragoste. Blocul are mai mulți locatari printre care pe Gay, Taximetristul, Prostituata, Învățătorul, Patronul micului magazin din bloc în amor cu Gay și însurat având soția gravidă, etc. Povestea acestor numeroase personaje preocupate de sexualitate, se derulează în o serie de scene, montate pentru a spori tensiunea conflictelor cu intersectarea personajelor. La începutul reprezentației se sinucide vânzătorul de la magazin, iar în final, se va sinucide soțul, EL, și Iulia va rosti disperată “Te iubesc”. Sinuciderea vânzătorului e mereu pomenită de locatari, dar motivări nu există în text, gestul fiind un pretext de discuții. Aceasta ar fi pe scurt ce se poate înțelege din întortocheatul subiect al spectacolului confuz teatral, ce se dorește a fi și un fel de musical.

Actrița Iulia Colan în rolul Ea, reușește să se concentreze admirabil, în multe secvențe, pe stările interioare și evoluția personajului. Cătălin Vieru în El, face aceleași încercări, dar fără un rezultat convingător și din cauza regiei. Este suprasolicitată de regizor prezentarea unor personaje precum Primul, Al Doilea și A treia - boschetarii sau Gay, iar intervențiile lor devin grotești și vulgare. Claudiu Mihail (Primul boschetar), Alex Calangiu (Al Doilea boschetar) și Raluca Păun (A Treia boschetară) acordă o interpretare mult exagerată personajelor care par desprinse dintr-un “divertisment” de duzină tv. cu un limbaj trivial. Povestea “băieților de băieți”, boschetari, se complică prin întâlnirea cu Învățătorul lor. Eugen Titu reușește să exploateze importanța acestui Învățător în unele momente, dar personajul este complicat și fals compus dramatic. Învățătorul are pasiunea boxului și se antrenează mereu, mărturisește că ar fi impotent sexual, îi prinde pe cei doi “băieți de băieți” când vor să îi fure din casă, îi bate și le ține spre final o lecție moralizatoare. Le spune atunci – “Mai bine cenzură decât libertatea prostiei” cu referire la limbajul lor și chiar al emisiunilor “unor antene” ale căror programe se cer urmărite cu sonorul oprit. Trimiterile regizorului prin monologul Învățătorului spre zona politichiei, sunt forțate în contextul unei piese cu tematică precisă, referitoare la sexualitate.
         A Treia, Raluca, îi provoacă pe colegii boschetari de la început cu replica  “Să îmi arătați că nu sunteți poponari!”. Ei îi arată, dar replica are îndrumarea și spre locatarul Gay, mereu prezent în scenă, îmbrăcat în costume sofisticate, ridicole. George Albert Costea, un tânăr actor remarcat în alte spectacole pentru complexitatea talentului, execută conștiincios indicațiile regiei în prezentarea lui Gay. Grațiosul Gay care dansează, trăiește totuși o dramă personală, e gelos în relația de iubire cu vecinul, Patron și familist cu o soție gravidă! George Albert Costea nu reușește datorită regiei, să sugereze și frământările sufletului chinuit al personajului. Lipsit de credibilitate apare Patronul, simplist prezentat de Dragoș Măceșanu. Soția Patronului gravidă nu beneficiază de vreo replică, iar actrița Costinela Ungureanu face figurație banală în rol. Cei doi actori au neșansa de a configura personaje minor construite de dramaturg.
Locatari ai blocului sunt și Bătrânul și Bătrâna, fiecare cu copilul plecat peste hotare. Bătrânul o invită pe Bătrâna care vorbește … ardelenește (!) la o cafea și îi apare … pofta erotică! Lor le va fi lăsat și copilul “casetofon”. Tamara Popescu se remarcă prin reușita interpretare a Bătrânei, prin sensibile accente în situația de “paznic” al copilului. Se ferește abil de exagerări Constantin Cicot în relațiile Bătrânului care va pleca în final, la fiul din Australia.
Un cuplu ciudat alcătuiesc Taximetristul și Prostituata de care se îndrăgostește. Marian Politic sugerează convingător trista biografie a Taximetristului, dar Romanița Ionescu trebuie să execute indicații regizorale cu sens ironic forțat pentru prezentarea femeii de moravuri ușoare.
“Citirea” scenică a piesei vrea să evidențieze tema sexualității, dar o face grosier cu dorința de satiră muzicală și distruge substratul dramatic. Erotismul și iubirea pot fi dramatice și pentru cupluri heterosexuale și pentru homosexuali, cum sunt locatarii din blocul Iuliei. Dramele iubirii au nevoie de acel “dacă am gândi cu voce tare”, cum bănuim că ar vrea să sugereze titlul piesei.

Din păcate, Teatrul Național “Marin Sorescu” a înscris în repertoriu această piesă specială prin tematică, încredințată unui regizor de prestigiu, dar rezultatul este un spectacol confuz la care se amuză poate cei ce scriu pe pereți cu grafitti “muie” cum se scrie fără motivare majoră la un moment dat și pe peretele cortinei de fier din scenă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu